Orice gest al Alianţei pentru Integrare Europeană (coaliţia politică aflată la putere) e văzut de adversari ca un complot unionist. Recenta tentativă de re-semnare a Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova - originalul s-a pierdut în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 - i-a făcut pe comunişti să vadă o nouă tentativă de uzurpare a statalităţii moldoveneşti şi „o încercare de a ne întoarce în acea situaţie juridică (...), când ieşirea din componenţa URSS era interpretată de către guvernanţii de atunci ca o posibilitate de unire cu România". Desigur, mare parte din acuzaţiile comuniştilor sunt nefondate şi doar exploatează temerile propriului electorat antiunionist şi moldovenist. Dar aceasta dovedeşte că spectrul unirii nu dispare cu una, cu două şi societatea moldovenească rămâne profund divizată.

Unionişti oportunişti vs unionişti idealişti

Pentru cât sunt de puţini - 10-15% - unioniştii sunt totuşi foarte sonori, reprezentând, cu unele excepţii, electoratul tradiţional al partidelor unioniste şi declarat românofil. Nu majoritatea celor ce îşi doresc unirea o fac din considerente ideologice - pentru mulţi, aceasta e doar un instrument. Un sondaj făcut de IMAS-INC Chişinău în 2006 arăta că doar 14% din populaţia Republicii Moldova se considerau a fi români, dar 51% îşi doreau un paşaport românesc. Un exemplu extrem este Maia T., rusoaică dintr-un sat din nordul ţării, care are însă doi copii ce şi-au făcut studiile şi s-au stabilit în România. Datorită lor, ea s-a convins că în România, chiar dacă nu curge lapte şi miere, sunt mai multe oportunităţi decât în Moldova, e mai multă civilizaţie, sunt mai mulţi bani, ceea ce a determinat-o să voteze ani la rând cu PPCD, partidul lui Iurie Roşca.

Cazuri ca Maia nu sunt izolate, unioniştii „oportunişti" fiind de toate vârstele, din toate mediile, ceea ce nu se poate spune despre unioniştii