● Ioana Bradea, Scotch, Editura Polirom, 2010.
Înaintea lui Filip Florian cu Degete mici (2005), Ioana Bradea a reuşit cu romanul ei de debut, Băgău (2004), să aibă o receptare entuziastă la unison, să ia premiul de debut al USR şi să intre pe „lista“ celor mai promiţători tineri scriitori. A doua ei carte de proză s-a lăsat destul de aşteptată, iar fanii primului roman vor avea o mare surpriză. Cele două cărţi ar putea foarte bine să fie semnate cu nume diferite. Se va scrie, probabil, foarte mult despre genul acestei cărţi fără intrigă, fără personaje, fără dialog, fără climax, subintitulate, totuşi, roman. De fapt, Scotch nu e un roman propriu-zis şi nu trebuie căutate aici elementele tradiţionale ale genului; este, de fapt, un poem descriptiv în proză al cărui suprapersonaj este un complex industrial dintr-un orăşel de provincie. Un spaţiu undeva la margine („aproape de şoseaua de centură“, „nu apare niciodată în albumul de prezentare a oraşului“) unde se află mai multe (foste) uzine şi fabrici, ateliere şi depozite dezafectate, parţial nefuncţionale sau falimentare, rămase fără materie primă sau fără comenzi (Fabrica de Aliaje Speciale, Combinatul de Prelucrare a Lemnului, Fabrica de Scule, Fabrica de Sticlă, Turnătoria, Distileria, Filatura de Lînă), toate populate, mai bine zis bîntuite, de spectrele proletariatului de altădată: muncitori sau maiştri care mai mult fură decît muncesc şi a căror viaţă mizeră (animată doar de campionatul de fotbal dintre fabrici) este dusă între halele şi atelierele acestor fabrici şi uzine, printre utilaje uzate moral, dughenele unde se vinde alcool ieftin („Şapte bombe. Nimeni nu ştie cum se numesc pentru că nu au nevoie de nume“) şi căminul de nefamilişti („un bloc nemaizugrăvit“). Nimic mai dezolant decît aceste cadre cu peisaj postapocaliptic-industrial plin de rugină, ca într-un documentar în sepia despre ruinel
