Nu se poate, nu se face, nu se cade, nu se vrea, nu poţi, nu are rost, nu e momentul, nu o să reuşeşti.
Astea sunt sfaturile pe care le primim din timp, constant, de la o mulţime de binefăcători dezinteresaţi. Organe abilitate, instituţii de învăţământ, prieteni naivi sau înspăimântaţi, specialişti neîncercaţi vreodată de vreo viziune sau ziarişti care l-au cunoscut de mici pe baubau.
Studiile spun că un copil de 4 ani este infinit mai creativ decât unul de 8 ani, pentru că se află înaintea momentului în care începe să fie hrănit spiritual pe bază de NU. Imediat ce micuţul om liber se integrează în lume cu ajutorul lui mamaie şi tataie, descoperă condiţia de popândău care se uită în toate părţile, aşteptând să i se confirme că nu este deloc bine ce face. Şi că va greşi capital dacă nu va sta în banca lui.
Neîncrederea în propriile forţe este probabil secretul care face lumea fie o oază de linişte aseptică, fie un cuib de viespi ţinute prea mult în soare. NU este silaba sacră a practicanţilor descurajării ca stil de viaţă. Neîncrederea amputează mai crud şi mai rapid decât un fierăstrău, te orbeşte şi te aşază în tagma victimelor care îşi petrec viaţa în aşteptarea unui sfat salvator.
M-am născut într-o epocă în care NU era politică de stat şi protocol de educaţie. Lumea se definea prin suma lucrurilor pe care nu puteai să le ai, să le faci, să le simţi, să le împărtăşeşti, să le imaginezi. Într-un chip ironic, o generaţie inoculată perfect cu germenii capitulării necondiţionate se zbate să mişte lucrurile pe bune între rândurile perfect aliniate ale securiştilor deghizaţi în oameni de afaceri de succes, plini de învăţăminte senzaţionale: munceşte un pic numai dacă tatăl tău nu a fost general.
Deşi există oameni care demonstrează pe viu, zilnic, că NU nu există şi că simţurile combinate cu bucuria sunt cele ca
