Marile călduri ale verii au adus cu ele şi griji legate de mirosuri, miasme, transpiraţii, năduşeli, sudori şi alte halene mirositoare. Pe vremuri, apa nu se lega direct de curăţenie, igienă, prospeţime. Parte dintr-un ritual religios, ea se regăseşte, printre altele, în apa de botez şi în ultima scăldătoare. Între cele două etape importante, în apă se intră doar parţial şi de sărbători. Şi igiena?, veţi spune. Păi, igiena este strîns legată de schimbarea cît mai des a cămăşii; cămaşa trebuie să reţină transpiraţia, murdăria, să arate tuturor trupul curat. Nu este o temă românească, ci face parte din concepţia europeană, unde schimbarea lenjeriei devine mai importantă decît spălatul, singura manieră, de altminteri, de a fi „curat“. Daniel Roche, Alain Corbin, Pierre Goubert sau Georges Vigarello arată cît de greu a reuşit apa să cucerească oraşele şi mai ales satele şi că, între o baie bună şi o cămaşă curată, orăşeanul alegea întotdeauna ce-a de-a doua variantă. Sărăcia însă anula pentru mulţi chiar şi această şansă de curăţire. Pe la 1820, doctorul Constantin Caracaş scria: „ţăranii sunt murdari, fiindcă nu se silesc să-şi facă haine de primineală şi adesea dorm îmbrăcaţi“. Doctorul punctează şi el această strînsă legătură dintre curăţenie şi primeneală. Apa nu este chiar la îndemîna tuturor, şi chiar dacă ar fi, nu există încă un cult al igienei corporale, al trupului curat şi primenit. Apoi, sacaua de apă costă, cel puţin în marile oraşe. Şi atunci cumperi apă pentru prepararea hranei, pentru curăţenia trupului, aşternutului, odăilor, dar şi pentru adăpatul animalelor. Or, în această situaţie, selecţia se face de la sine. Cel sărac spală doar părţile cu adevărat murdare ale corpului. Picioarele, de pildă, acoperite de tina zilnică, prezentă pe uliţe ori de cîte ori plouă sau de praf gălbui mai tot timpul lipit de tălpi, degete, unghii. Iat-o pe slujnica Mari