Când ne pregătim pentru Sărbătoarea Învierii, în timpul Postului Sfintelor Paşti, ne pocăim de faptele noastre rele prin Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii păcatelor, judecându-ne pe noi înşine şi cerând iertare pentru răul pe care l-am săvârşit cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Sursa: EVZ
Luând aminte la cuvântul Patriarhului Daniel, din a cărui Pastorală de Sfintele Paşti face parte fragmentul anterior, ne cerem şi noi iertare pentru abordarea, în post, a unui subiect delicat: preocuparea pentru mâncare a românilor.
Şi e momentul să îi dăm dreptate, în premieră şi fără entuziasm, formatorului de opinii Mircea Badea, care constata deunăzi că, în ţara noastră, personajele centrale ale unor sărbători creştine precum Crăciunul şi Paştile par - încă o dată, fie-ne cu iertare - porcul şi, respectiv, mielul.
Să fim bine înţeleşi, n-avem pretenţia ca, în loc să ne aprovizionăm pentru o reuniune de familie cu ocazia unei sărbători religioase, să dezbatem oratoriile pascale compuse de Ludwig van Beethoven şi de Paul Constantinescu. Dar ceea ce pare principala noastră preocupare iscă o serie de întrebări.
De unde vine, dincolo de acoperirea unei necesităţi, această grijă vecină cu obsesia a românului pentru mâncare? Aproape că începi să regreţi că n-a ieşit Mircea Geoană preşedinte, care spunea că „ştim să facem agricultură, ştim să dăm de mâncare la 80 de milioane de români şi vreau mâncare românească pe masa românilor şi mâncare românească în supermarketuri în Germania, nu invers”. Ce mai tura-vura, Geoană ne-ar fi săturat, în sfârşit, pe toţi!
Cum se face că, în plină criză, putem vedea trăgând obloanele farmacii, magazine de textile, de electrocasnice, dar nu şi măcelării? Iar restaurantele continuă să răsară, cel puţin în Bucureşti, precum ciupercile după ploaie.
De ce ne dăm în vânt după conceptul a