Cultura este treaba statului, a statului naţional, care trebuie să apere şi să promoveze cultura naţională. El trebuie să dea dacă vrem să avem cultură, căci aceasta nu este mercantilă, nu creează altceva decît tot cultură, spiritualitate, hrană pentru suflet, şi nu bunăstare pentru corp. Cultura nu produce, ci consumă, dar important este să existe. Desigur, frumos ar fi să dea ceva şi bogătaşii, care şi-ar adăuga astfel o reputaţie onorabilă de mecena, dar acesta este doar un deziderat secundar. De restul se ocupă oamenii de cultură...

Această viziune despre cultură, în înţelesul său clasic de „cultură înaltă“, îmi evocă o imagine ireverenţioasă: un ţăran care, după ce a muls vaca sa cea grasă, ar „lua caimacul“ (ştiu, expresia vine de la cafea, dar se potriveşte şi aici!) şi ar arunca restul laptelui. Da, desigur, ar putea fi un rafinat, căci ce este mai gras, mai „esenţial“ decît caimacul? Şi totuşi, cîte alte lucruri se pot face din lapte! Şi cîţi oameni participă – şi pot astfel trăi – de pe urma prelucrării, transportării, comercializării, promovării etc. acestor produse, pe scurt, de pe urma industriei laptelui! De fapt, chiar aşa se şi întîmplă în realitate, doar că unii nu cunosc – sau nu reţin – altceva decît caimacul. Şi visează la rasa pură a vacii de caimac...

Ajungem, astfel, la ceea ce se cheamă astăzi economie culturală. Termenii sînt uşor diferiţi de la ţară la ţară şi de la legislaţie la legislaţie. Astfel – după cum precizează un excelent studiu al Centrului de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii (CSCDC) – francezii preferă termenul de industrii culturale, cu o accepţiune mai restrînsă la activităţile care intră în mod obişnuit în sfera „culturii înalte“; în spaţiul anglofon, termenul preferat este mai degrabă cel de industrii creative, care lărgesc sfera de cuprindere spre publicitate, IT sau modă. În sfîrşit, termenul cel ma