Imediat după 1990, a început în România voga jurnalelor şi a memorialisticii. Pe de o parte, era nevoia de mărturisire. Oamenii, care trăiseră comunismul (de la început perceput drept un timp extraordinar) într-un fel pe care îl credeau exemplar, vroiau acum să povestească. Oamenii, care credeau că viaţa lor poate avea valoarea unei mărturii cu greutate, mărturiseau şi ei. Vinovaţii şi victimele, implicaţii şi izolaţii, eroii şi laşii scriau despre ei înşişi. Se mărturiseau. Pe de altă parte, era nevoia de cunoaştere. Trebuia să-i cunoaştem pe oamenii de dinainte de noi, acei oameni către care comunismul ne blocase accesul. Jurnalele lor, fie ele interbelice sau mai vechi, au explodat pur şi simplu în conştiinţele noastre. Apoi, cînd vremea mărturisirilor a trecut, jurnalul şi-a pierdut din atractivitate. În timp, însăşi specia literară a jurnalului pare a fi decăzut. Scriitorul român de azi, care dă un jurnal la publicat, o face fie pentru a-şi ridica statuie, fie pentru a regla conturi, iluzionîndu-se că judecata jurnalului său e chiar Judecata de Apoi. Jurnalul nu mai este martorul unor vremi, nu mai e nici măcar cronica gîndurilor intime, miscelaneea unei vieţi, şi cu atît mai puţin perspectiva trăitorului asupra trăitului. Sînt pline jurnalele tipărite acum de: „cutare mi-a spus despre cutare că...“. Cutare 1 trăieşte. La fel şi cutare 2. Nu îmi dau seama de ce unii văd în jurnal o literatură în care indiscreţia e obligatorie. Jurnalul a ajuns să decadă moral, să ia din apucăturile tabloidului şi a devenit tot mai mult purtătorul ipocrit al unor intrigi scuzate, chipurile, de puterea principiului bovaric al sincerităţii care doare.

Am fost dintotdeauna un avid cititor de jurnale. Pentru mine, puţine plăceri o egalează pe aceea a răsfoitului marilor jurnale. Găsesc acolo puţină bîrfă, dar multă literatură şi reflecţie filozofică de cea mai bună calitat