Presa, în toată diversitatea şi cu toate tarele ei, îl apără pe cetăţean de abuzurile puterii. Libertatea nu poate fi o slăbiciune.

Tovarăşa Clătici, Clotici sau Clitici, cum Dumnezeu o chema, era o femeie cu un fund uriaş şi nişte sâni imenşi. Maiestuoasă, ne povestea despre politica partidului, activistă fiind la centrul universitar. Noi, „cadrele didactice şi personalul TESA", distinşi profesori universitari, tâmplari şi mecanici, moţăiam cuminţi în bănci. În ziua aceea, tocmai venisem de pe un şantier pe care îl aveam într-un bătrân târg din Moldova.(Mi-era drag oraşul acela, cu tinerele actriţe ale Teatrului „Naţional" local. Zâmbind galeş, mă întrebau pe mine, tânărul profesor de la Bucureşti: „Ci mai faşi, bre, dom' arhitect?") Adusesem cu mine, cadou de la un maistru bătrân ce înainte de război lucrase la nişte zidari italieni, o sticlă de rachiu de pere. O urgie.

Nu reuşiseră s-o bea nici cei mai mari specialişti în vodcă dintre arhitecţii Institutului. A ajuns în cele din urmă la nea Chiriţă, tâmplarul care ne repara planşetele şi scaunele. Rezultatul a fost că la învăţământul politic micul om, îmbrăcat întotdeauna într-o salopetă albastră, cu o mustaţă mică precum cea a lui Hitler, sforăia de zornăiau geamurile. Madam Clătici se făcea că nu observă şi-i dădea înainte. La un moment dat n-a mai rezistat, a înaintat ferm printre rândurile de bănci şi l-a zgâlţâit de umăr pe reprezentantul clasei muncitoare. Acesta şi-a ridicat alene mustaţa de pe bancă şi zgâindu-se la ea prin ochelarii lui groşi, i-a spus hotărât: „Ah, ţâţoaso, ce te-aş f...e!" Activista a înţepenit câteva clipe şi apoi a continuat să-şi scuipe aşchiile vorbelor de lemn.

Strategia naţională de apărare a României înaintată de CSAT Parlamentului mi-a amintit de această întâmplare. Ea zace în acelaşi sicriu ideologic şi e scrisă în acelaşi limbaj ca şi discursul pe care îl auze