Începutul verii aduce cu sine, printre multe alte bucurii, şi sfîrşitul anului şcolar. Îmi amintesc, cu oarecare nostalgie, de vremurile cînd importanţa capitală a carnetului de note, a diplomelor, a examenelor (mai exact, a rezultatului lor), a mediilor, a sutimilor şi a altora de acest fel scădea brusc sub adierea atît de îndepărtată, încă, dar atît de insistentă a vacanţei, cu valurile, nisipul şi discotecile ei ori, dimpotrivă, cu brazii, stîncile şi cabanele ei – refugii din calea oricăror nenorociri şcolăreşti. Printre atîtea şi atîtea sfîrşituri-începuturi pline de dulceaţă stăruie însă gustul amărui al sfîrşiturilor-sfîrşituri, „definitive“ – sfîrşitul „generalei“, apoi al liceului, apoi al facultăţii –, cînd, dintr-o dată, conştiinţa că în locul răului ştiut (şi care, la urma urmei, nici nu era chiar aşa de rău!) vei da piept cu Necunoscutul, oricît de promiţător ambalat, te arunca direct în miezul dilemei hamletiene. Cum va fi dincolo – dincolo de zidurile şcolii familiare, dincolo de chipurile (şi de metehnele) profesorilor vechi, dincolo de prieteniile „eterne“ –, în viaţa cea nouă, misterioasă şi, pe cît de atrăgătoare, pe atît de plină de spaime? Ce binefaceri copleşitoare – şi ce primejdii înfiorătoare – ascunde viitorul?
Îmi închipui că, în ciuda atîtor schimbări şi transformări ce separă tinerele generaţii de azi de tinerele generaţii de ieri, unele întrebări rămîn mereu aceleaşi. Singura problemă e că ajungem la această concluzie abia cînd e un pic cam tîrziu pentru ca împăcarea (dintre ieri şi azi) să mai poată avea loc...
M-am pomenit gîndind la asemenea lucruri în momentele mai trenante (nu foarte multe, totuşi) ale unui spectacol de absolvire unde m-a invitat o profesoară de la UNATC. Pentru că am ajuns aici, trebuie să mă opresc o clipă şi să detaliez puţin. Într-o vreme – care s-a încheiat acum vreo cinci ani –, scriam des şi p
