În natură, ciocnirile între particule la energii uriaşe, cu care se mândreşte Large Hadron Collider (LHC), sunt evenimente de rutină, banale, asociate radiaţiei cosmice. Dar, foarte important, omul nu poate analiza aceste ciocniri decât într-un mediu controlat, aşa că a fost nevoie de un accelerator gigant.

Aşadar, scopul acceleratorului construit la Geneva este acela de a reface o mică bucată de cosmos, ce se întinde la miliarde de kilometri depărtare de noi şi de a lua această bucată la purecat, până va fi total stoarsă de informaţii.

În 1912, savantul Victor Franz Hess arăta că intensitatea radiaţiei creşte cu altitudinea. Radiaţia este energia care călătoreşte în spaţiu, un exemplu de

astfel de radiaţie fiind razele solare. Astfel, cu cât mergem mai sus în atmosferă şi apoi în Cosmos, şi ciocnirile între particule vor fi mai puternice.

Ceea ce LHC a reuşit a fost să accelereze particule şi să le ciocnească la energii de câţiva Tera electron volţi (TeV). Un TeV este echivalentul unui trilion de electronvolţi.

Un vis devenit realitate

Luni, 29 martie, la ora Genevei 13:06, a fost obţinute primele ciocniri la energii de 3,5 TeV. Primele fascicule de protoni ciocnite la o asemenea energie au avut nevoie de două decenii de muncă la acceleratorul elveţian şi a altor câteva decenii de dezvoltare a tehnicii din acceleratoare. Gândiţi-vă că primul accelerator a fost construit în urmă cu şapte-opt decenii, în anii '30.

"După 20 de ani, această maşină este un vis devenit realitate", a anunţat entuziast Centrul European de Cercetare Nucleară (CERN) după experimentul de luni. La câteva ore de la primele ciocniri, John Ellis, de la CERN Theory Group, a încercat să explice clar oamenilor ceea ce tocmai se întâmplase, deoarece zeci, poate chiar sute de milioane de ochi au fost aţintiţi spre Geneva în primele zile ale acest