Sfârşitul jocului.
România celor 20 de ani
de Vintilă Mihăilescu, Editura „Curtea Veche“
Cei care obişnuiesc să citească „Dilema veche“ au putut, probabil, observa din timp rubrica ...@hai-hui.ro ţinută de antropologul Vintilă Mihăilescu. Savoarea textelor sale, care surprind instantanee de viaţă pe care alţii le trec îndeobşte cu vederea, unde observaţia acută face casă bună cu insolitul şi surpriza, este ideal ambalată într-un discurs de excelentă ţinută intelectuală. De altfel, Vintilă Mihăilescu, fost director al Muzeului Ţăranului Român până în 2008, este un specialist de reputaţie europeană în domeniul său, fiind invitat să colaboreze cu universităţi prestigioase precum cele din Aix-en-Provence, Bordeaux, Lyon II, Montpellier, Neuchatel, Perugia etc. Un singur lucru m-a „supărat“ în toţi aceşti ani la Vintilă Mihăilescu: ca om născut lângă Caracal, nu pot accepta că etimologia numelui micului, dar frumosului (cândva) oraş poate veni de la karakul, o oaie din Asia. Nu îmi pot permite să mi se dărâme încă un mit. Caracal se trage cert, indubitabil, cât pot eu spune de tare, de la Caracalla. Cu doi de l. Dixit!
Cele mai multe dintre articolele reunite în „Sfârşitul jocului“ se revendică de la ceea ce se numeşte «discurs identitar», într-o analiză subtilă, irigată de un umor de calitate care face accesibilă înţelegerea oricărui cititor mai curios din fire. Şi cum tot românul s-a născut curios, e de aşteptat ca diagnosticele lui Vintilă Mihăilescu, fie că vizează porcul naţional (legal sau real!) sau derivatul gastronomic al acestuia, celebra, pe drept cuvânt, sarma, să devină adevărate profeţii despre un mod românesc de a fi în lume, cu toate consecinţele ridicol-tragice care decurg de aici. Cum identitatea este «un fapt de conştiinţă», dar şi un «act de putere», putem deduce că aceasta trimite la o anumită apartenenţă – cu sens, neapăra
