Vuvuzelele sunt, probabil, cel mai tembel acompaniament de care a dispus vreodată fotbalul. O litanie ambetantă, ca un zumzet de albine care nu vor s-o roiască de pe stadion. O metodă infailibilă de a te face să uiţi ce se petrece pe teren, de a nu mai auzi galeriile (care, când nu sunt violente sau stupide, pot părea chiar simpatice), de a considera că nici apartheid-ul nu mai e ce era, de a înţelege că autogolul nu mai e neapărat o greşeală, ci o formă de protest la adresa agresiunii fonice.

Există însă, pe lumea asta, şi acompaniamente fotbalistice delectante, pe care, acum, în plină exuberanţă a campionatului mondial, merită pomenite. Francezii s-au depăşit pe ei înşişi, scoţând în zilele premergătoare primei lovituri în Adidas Jabulang o serie de cărţi, care merg de la eseu la roman, despre fotbal. Văzut dinăuntru, din tribune, sau de la înălţimea cugetării filosofice. Trompetele literare sunt melodioase, incitante şi te lasă să vezi şi golurile din poartă, nu numai pe acelea din creierul suflătorului.

Întâi, romanul lui Bruno Heckmann (un debut literar petrecut la vârsta la care fotbaliştii se pensionează, 37 de ani) şi care se numeşte "Un footballeur". Scena este ocupată de ceea ce se cheamă fotbalul corporatist, sau de inter-întreprinderi, şi reprezintă "lumpenproletariarul, ultimul eşalon repertoriat al ierarhiei sociale a sportului-rege. După el, neantul." Se râde mult, există şi momente prelungi de nostalgie, precum şi trimiteri docte la cultura fotbalistică. Eroul este Antoine Courrant, funcţionar teritorial pe probleme sportive. Omul, înnebunit după fotbal, ar fi deplin mulţumit cu noua sa condiţie (chiar dacă a fost retrogradat de la Paris în provincie), dacă echipa sa, CGAS, nu şi-ar lua-o pe coajă de la toţi amărăştenii (inclusiv de la poliţiştii cu crampoane de la echipa CRS 17). O poveste de dragoste complică şi mai mult lucrurile, ia