Un asemenea fenomen inedit precum cel al vuvuzelelor, întâmplat şi la o competiţie de anvergura Turneului final al Campionatului Mondial de Fotbal, nu putea trece neobservat, iar reacţia noastră imediată a fost şi este să-l raportăm la realităţile româneşti. Şi ce realitate mai interesantă - ca să nu zic mai obsedantă - la noi dacă nu cea politică? În mass-media - inclusiv în „Adevărul", prin excelentul articol al lui Sabin Orcan -, ecourile nu s-au lăsat aşteptate. Aşa că un ecou în plus, al meu, cu mult mai puţini decibeli, nu cred că face rău nimănui.
Ceea ce m-a frapat în imaginile din tribune este faptul că nu numai sud-africanii foloseau non-stop buclucaşa trompetă, ci suflau în ea de mama focului şi olandeze sexy, şi argentinieni focoşi, şi nemţi harnici, şi... practic, toţi reprezentanţii naţiilor prezente acolo. E o solidaritate a unei multinaţionale echipe de zgomote şi intensitatea, pe alocuri insuportabilă, a sunetului este dată tocmai de această solidaritate.
Există în România o asemenea solidaritate, unitate a „sound"-ului protestelor şi revedincărilor? Nu. Deşi ţinta agresiunii sonore e aceeaşi (Guvernul Boc, mai surd decât Blatter şi FIFA), fiecare „actant" suflă în trompete diferite: PSD în una, PNL în alta, sindicatele într-una cu surdină, pensionarii abia mai suflă, societatea civilă mai degrabă demontează obiectul să vadă cum funcţionează decât îl încearcă, lui Dan Diaconescu i s-a confiscat etc.
De fapt, o singură vuvuzelă se aude pe stadionul ţării: cea de la Cotroceni.
