Încă un episod de Jurnal de emigrant
… al treilea
“Stai liniştit, măi Constantine, tu eşti singurul din grupa asta care încă nu a plâns!”.
Vorbele astea mi-au fost spuse de Oleg, un coleg de curs de limba suedeză, ucrainean de origine, clujean de adopţie, dentist de meserie … în momentul în care mă cam apucase un soi de “disperare lingvistică”. Sigur, era o exagerare… însă nu foarte mare.
Citeam odată despre foie gras că ar fi, de fapt, un ficat bolnav, rezultat din îndoparea păsării. Este însa o delicatesă, un produs pentru care foarte mulţi sunt gata să dea foarte mulţi bani. Aşa că, nu are nici o importanţă ce gândeşte gâsca.
Păstrând foarte bine proporţiile, cursurile de limbă suedeză de la Budapesta cam de asta mi-au amintit. De imaginea unei gâşte ţinută cu ciocul deschis, în care cioc se introduc grăunţe după grăunţe. Altfel spus, ritmul este infernal. În câteva luni e musai să ajungi de la nivelul zero, la nivelul B2… adică să vorbeşti limba aproape ca un nativ. Fiindcă în Suedia, ţară care le dă fără probleme românilor dreptul la muncă, există totuşi o regulă peste care nu se prea trece: nimeni nu te angajează, dacă nu vorbeşti limba.
Din varii motive, am ajuns la cursurile de suedeză la aproape două luni după ce ele începuseră. Asta înseamnă că nu am fost martorul celei mai dificile perioade … în care oamenii simţeau că le explodează creierul de atâta informaţie. În care unii vroiau să plece acasă, iar alţii se întrebau dacă totuşi au ales bine. Iar crizele de plâns erau ceva obişnuit.
Cinci zile pe săptamână, câte 6 – 8 ore pe zi la şcoală şi tot cam atâtea de învăţat acasă. Toate astea timp de trei luni şi jumătate. Sună bine?
Un efort uriaş pentru orice creier de om normal… dar cu rezultate, aş spune, spectaculoase. După circa o lună, cursanţii reusesc să poarte discuţii uzuale … în suedeză.
În schimb
