Zăbovind Între ceruri (Brumar, 2009), Ioan Matiuţ s-a despărţit de cele lumeşti. Sau, mă rog, dintre realităţi a mai păstrat trenul ca mediu sentimental şi mijloc de transport în cronologia interioară. Poemele de aici sunt scurte, parabolice, neîncordate stilistic. Desen vag, economicos, realizat în pastă moale. Gravurile lui Adrian Savu - encefalograme în negru pe fond verzui - semnalează trăiri expresioniste, chinuite şi ameninţătoare. Acompaniamentul grafic este mai intens şi mai acut decât însăşi poezia, care de multe ori etalează o detaşare budistă.
Există doi oameni în Ioan Matiuţ - cetăţeanul şi poetul. Cu legături vagi între ei. Unul nu se amestecă foarte tare în treburile celuilalt. O schizoidie care poate fi numită şi evaziune interioară. De multe ori sunt tentat să numesc acest fel de artă una protestantă: poezia cu ale poeziei, viaţa cu ale vieţii. Pentru că artistul nu poate concilia cele două fenomene.
Poezia este o insulă melancolică, la distanţă mare de continentul cotidianului: "1. în fiecare dimineaţă/ mă iau în spinare/ şi plec// încă o zi/ printre sentimente/ reguli strâmbe/ şi alte nimicuri/ încă o zi/ fără mine". Omul-oglindă nu se lasă pătruns, el doar reflectă alienarea împrejmuitoare. Precum oglinda, el are două laturi complet distincte ca aspect şi funcţionalitate: "întoarce oglinda/ să vezi".
Relieful acestei poezii este abrupt, dramatic - un relief psihologizat: munţi, prăpăstii, cer înalt etc. Ciudat, însă, dramatismul este anihilat de declaraţii ale epuizării, de reluări ale scufundării în neant: "8. adorm// trag întunericul/ peste mine/ exerciţiu al morţii". Şi tonalitatea rămâne aceeaşi pe tot parcursul volumului, rezultând un întreg unitar cu sonorizare măruntă şi ecleraj aburit.
Între ceruri, ca înţeles, ar putea semnaliza o stare de fericire sau măcar de detaşare sublimă. Între pagini, însă, este mai curând