„Căţăra“ pe un perete. Când ai o săritoare de trei metri, nu mai pui corzi, şi el aşa a făcut. La un moment dat, i-a alunecat piciorul şi a căzut. Apa l-a băgat într-un tunel de presiune şi picioarele i-au rămas înţepenite într-o gaură. Stătea cu capul în jos şi încerca să nu intre în panică şi să respire cât mai încet, ca să nu se sufoce. Dacă n-ar fi fost ceilalţi speologi, nu ştie cum s-ar fi terminat.

Un lacăt mic, cenuşiu, ţine unite uşile şubrezite din lemn crăpat. Dincolo, un intrând pustiu, nişte ziduri ponosite şi o scară spiralată. Nu sunt singură, dar tot ezit câteva fracţiuni de secundă înainte să merg mai departe. La etaj, spânzurat de un fir negru, un bec se străduieşte din toţi waţii săi să facă lumină. În încăperea de pe stânga, o masă lungă, cu scaune desperecheate, e înconjurată de pereţii acoperiţi cu fotografii, afişe şi diplome.

„Cu ce te ocupi? Cu speologia? A, cu peşterile. Domne’, adică te duci la peşte“. Râde. „Nu ştie toată lumea ce facem“. Ovidiu Sandu este preşedintele Clubului de Speologie „Vulcan“ din Craiova. Şi monitor în cadrul Federaţiei Române de Speologie, iniţiator în cadrul Şcolii Române de Canyoning, ofiţer pe serviciul de salvare în SARS (Asociaţia Search and Rescue Service) şi şef de echipă CORSA (Corpul Român de Salvaspeo). Toate au pornit şi s-au unit într-un fel din şi în pasiunea pentru munte. „Mergeam cu părinţii, cu cortul, în fiecare vară. Şi căutam goluri în stânci. Intram peste tot, fără căşti, fără echipament, doar cu o lanternă cu baterii care se terminau în cinci minute. Aveam şi avantajul că eram mic şi puteam să mă strecor peste tot“. Dispărea cu orele, spre disperarea mamei, care mai că l-ar fi vrut legat de locul de campare. Când i-au cumpărat primul rucsac cu cadru, „ne-a uscat de bani“! Apoi, în clasa a VIII-a, a plecat singur la munte. Cu timpul, părinţii l-au învăţat: îl ştiau acasă, î