Într-un Tokyo fierbinte şi umed peste poate, aşa cum se şi cuvine în anotimpul ploilor (Vin ploile, de Louis Bromfield, o carte groasă pe care n-am citit-o niciodată, dar a cărei copertă o ţin minte, din biblioteca părinţilor, habar n-am de ce), ameţit încă după cele trei plus unsprezece ore de zbor şi cu fusul răsucit cu şase ore, citesc – noaptea, pentru că nu pot dormi –, un roman solid şi gros al lui Ian McEwan: Ispăşire, pe numele lui. La un moment dat, un june licenţiat de la Cambridge, om la vreo douăzeci şi cinci de ani, visează cu ochii deschişi la viitorul său şi se vede în depărtatul an o mie nouă sute şaizeci şi doi, cînd, la cincizeci de ani, avea să fie un vestit „medic smochinit“, „bătrîn, dar nu suficient de bătrîn ca să fie neputincios“. Las cartea jos, brusc fără chef de lectură. Al naibii puşti încrezut, cu tinereţea lui cu tot! Şi-mi aduc aminte instantaneu de Irina, fata noastră cea cu minte, care, printr-a zecea sau a unsprezecea, cînd am întrebat-o cam cîţi ani are profesoara ei de matematică, mi-a zis că nu ştie, dar, oricum, „e bătrînă, aşa, ca voi“.

Aveam patruzeci şi trei sau patruzeci şi patru de ani pe-atunci. Am înghiţit în sec şi-am tăcut. Se pare, deci, că, măcar pînă la o anumită vîrstă, pe toţi cei mai mari cu douăzeci şi cinci de ani îi vedem bătrîni. Aşa or fi... N-aş putea preciza momentul în care am început să nuanţez, n-am avut nici o revelaţie de care să-mi aduc aminte, ştiu doar că, acum, n-aş zice că şaptezeci şi cinci de ani e chiar senectutea... Ba, dacă stau să mă gîndesc bine, există încă multe posibilităţi... Passons, încerc să nu mă indispun de tot. Şi, dacă tot nu dorm şi nu citesc, zapez un pic pe Internet. Deşi e noapte adîncă, Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor(SMOC) nu doarme şi, în loc să se ocupe de Radu Cosaşu, mă face să deschid Liternet-ul unde, pe coloana din dreapta, dau pes