Se scrie, totuşi, mult în lume. E o evidenţă palpabilă şi de necontestat. Chiar dacă, la intervale mai mari sau mai mici, se înalţă spre cer profeţii disperate, iar orizontul se întunecă de viziuni apocaliptice despre moartea cărţii. Cel mai uluitor instrument al fiinţei omeneşti, cum definea Borges cartea, se încăpăţânează să reziste, ba mai mult, apare şi se răspândeşte într-un ritm ameţitor.
Nu cu mult timp în urmă, un poet mexican, Gabriel Zaid, a scris un eseu despre a citi şi a publica în era abundenţei. Merită să întârziem puţin asupra câtorva cifre pentru a ne face o idee despre reala şi actuala grafomanie universală.
În primul secol de existenţă a imprimeriilor, adică între 1450 şi 1550, s-au tipărit 35.000 de titluri. În acea realitate editorială, un Pico della Mirandola putea lesne să se considere omul care a citit toate cărţile.
O statistică din perioada interbelică arată că, în anul 1913, doar în Germania apăreau 35.078 de cărţi, iar în Japonia 44.566. După război, mai exact în 1931, îşi anunţa supremaţia Rusia cu 38.405 titluri (dacă statistica nu era mincinoasă şi nu se intrase în cavalcada raportărilor fictive) şi venea tare din urmă India, cu 16.000. Statele Unite se situau undeva pe la mijlocul plutonului, cu 12.230 în 1913 şi 10.607 în 1931. Nici Anglia nu rupea gura târgului (14.688 de volume), iar Franţa nici atât (9.822).
Ca să nu vi se strepezească dinţii în ciorchinele ăsta de cifre, încerc să mă opresc aici. Nu înainte de a mai spune că în a doua jumătate a secolului XX s-au tipărit în lume 36 de milioane de titluri; în stricta noastră actualitate, se publică anual un milion de cărţi, ceea ce înseamnă că la fiecare 35 de secunde apare o nouă carte. În condiţiile astea, dacă unui nou Pico della Mirandola i-ar trece prin minte să citească toate cărţile, pot să-l anunţ că ar trebui să ceară o păsuire de la bunul Du
