Nu prea mă uit la televizor. Un sfert de oră de somnifer, seara (citeşte: fragment de film, orice film, orice parte a lui), ştiri zărite în procesul de zappare, dar mai ales documentare ştiinţifice. Un talk-show n-am mai urmărit din vremuri imemoriale, cu show-biz-ul n-am legătură.

În fiecare perioadă a ultimilor ani, însă, am avut unul sau chiar mai multe seriale care mi-au captat atenţia. Despre câteva am şi pomenit aici. Daţi-mi voie să mai adaug unul, care a intrat în structura vieţii mele. În fiecare dimineaţă a săptămânii, până în 7.55 dimineaţa, mă ocup de fiul cel mare, care trebuie trezit, îmbrăcat, hrănit şi dus la şcoală. După care demarez înapoi spre casă, fără întârziere posibilă, căci la 8 începe "Schimbul 3" (în fapt, reluarea lui, căci prima difuzare e la o oră de după-amiază rar accesibilă mie). Până la 8.50 - restul familiei încă doarme - sunt doar eu cu Jason Wiles, Coby Bell, Anthony Ruivivar, Skip Sudduth, Molly Price şi ceilalţi. O oră în care sunt acolo, pe străzi, poliţist, paramedic şi pompier în aclaşi timp - căci despre aceste profesii este vorba.

Am scris numele actorilor - impecabili, toţi - dar ar fi trebuit să le scriu mai degrabă pe cele ale personajelor - Bosco, Ty, Carlos, Sully, Faith - pentru că totul este atât de autentic încât cu greu poţi accepta că nu e ciné-vérité sau reality show. Am fost şi voi fi interesat de toate experimentele artistice - în particular cinematografice -, fie ele absconse, absurde, psihedelice, baroce, trăsnite. Dar atât: interesat. Dacă-i vorba să mă pierd într-un film, să uit că sunt acasă, în sufrageria mea, într-un fotoliu, să trăiesc ceea ce văd, să uit că văd un film, autenticitatea jocului actorilor e esenţială. Necesară şi aproape suficientă. Cu atât mai bine dacă e dublată şi de verosimilitatea situaţiilor. Ceea ce "Schimbul 3" reuşeşte foarte bine, fără a neglija dimensiunea comerc