Brand este un anglicism pur sânge - împrumutat din engleză, născut şi crescut în engleză.
La origine, în engleza veche, brand desemna un lemn care arde, o torţă şi, poetic, o spadă (sens care a trecut şi în franceză). Prin secolul al XVI-lea, a început să fie aplicat oricărui obiect încins (potcoava sau, mai târziu, fierul roşu aplicat pe crupa unui animal pentru a-i indica apartenenţa). Cu fierul roşu erau marcaţi şi criminalii. Şi tot cu fierul roşu îşi gravau negustorii, din timpuri imemoriale, numele pe lăzile cu marfă.
Pe la începutul secolului al XIX-lea, brandul a ajuns să identifice un produs anume (şi nu altul). Iar spre începutul sec. XX, a ajuns să fie şi un identificator al provenienţei şi al calităţii. Consumismul ultimilor 50 de ani a generalizat termenul şi l-a impus universal, mutând noţiunea la nivelul percepţiei: "Ce e brandul? E marca, e ştampila pe care o aplici unui produs, fie el şi o ţară, încercând să sintetizezi ce are mai bun" (G. 19 VIII 05 p. 1). Ceea ce nu spune, dar lasă de înţeles citatul anterior este faptul că brandul este un artificiu pentru a vinde mai bine - chiar şi ţara (brandul de ţară). Impresarii (a se citi: negustorii mânaţi exclusiv de perspectiva câştigului) deghizaţi în teoreticieni şi practicieni ai brandingului, alias "ştiinţa creării unui brand" ("Astăzi, în ceea ce numim branding (construcţie de marcă), distanţa însemnată între categoria din care face parte un produs sau serviciu ş...ţ şi promisiunea unei mărci ş...ţ e soluţia firească de ieşire din anonimat", J. naţ. 1 VI 04 p. 25) câştigă bani buni (uşor? nemeritat?) propunând formule precum "eterna şi fascinanta Românie", "Fabulospirit" sau "Romania - Land of choice"… Bravo lor!/ Bravo lor!/ Bravo brandologilor! (brandolog, aici, pentru cei care au nevoie de o glosare, înseamnă "băiat isteţ conectat la sistemul de mulgere a bugetului, public sau priva
