Cu siguranţă nu e întîmplător că cele mai bune trei romane ale anului 2009 au în centru, drept cadru pe care se creionează întîmplările, toposul oraşului, spaţiu exemplarizat prin transfigurarea ce survine în urma procesului de rememorare: Bucureştiul Ioanei Pârvulescu, unde pulsul vieţii de la sfîrşitul secolului al XIX-lea răzbate din fiecare frază, Medgidia lui Cristian Teodorescu, şezînd turcită şi moţăind, cu vise voluptuoase, şi Focşaniul mahalalelor aromite de aburul cafelei armeneşti din Cartea şoaptelor. Aceeaşi preocupare pentru exerciţiul rememorării, pentru recuperarea identităţii uitate sau camuflate astăzi îndărătul noii înfăţişări a lumii se resimte în toate cele trei romane: fie că e vorba de reconturarea unor întîmplări desprinse din viaţa bucureşteană a secolului al XIX-lea, de tulburările politice ce însoţesc miezul acestui veac, într-o Medgidie de stampă veche, ce pare a traversa netulburată marea istorie, cu frămîntările ei, sau de Focşaniul unde microbul comunist contaminează treptat existenţa tihnită a comunităţii armeneşti, în a cărei tumultuoasă istorie autorul creează incizii adînci şi dureroase.

Pare că, în ultima, vreme interesul prozatorilor se îndreaptă tocmai spre acest tip de naraţiune de reconstituire, de recuperare identitară, fiind vorba despre cea a unui oraş, a unei comunităţi sau a propriului arbore genealogic. Indiferent cum se văd aceste lumi trecute prin filtrul memoriei, îngălbenite ca pe o peliculă veche (precum în Medgidia, oraşul de apoi), în alb-strălucitor, precum în iarna bucureşteană a lui 1897 sau în cafeniul cald al fotografiilor iscusitului Garabet Vosganian (bunicul scriitorului – fotografiile se pot vedea pe site-ul cărţii), toate cele trei incursiuni trădează o obsesie identitară, legată de glasul sîngelui, de predestinare şi istorii personale, de implacabilele mecanisme ale destinului uman ce