Majorarea deficitului bugetar neînsoţită de creştere economică va duce foarte repede, aşa cum s-a dovedit în ultimii doi, la o datorie publică tot mai mare atât ca pondere în PIB, cât şi ca volum absolut.
Problema României nu este că avem un deficit bugetar de 7%, ci că ponderea sa în totalul cheltuielilor bugetare este mult, mult mai mare decât în cazul tuturor ţărilor din Uniunea Europeană.
Măsura comună a deficitului bugetar este ca proporţie în PIB. Dar 7% din PIB deficit bugetar într-o ţară ca România unde veniturile din taxe în PIB nu reprezintă decât 32% înseamnă că aproape o cincime din cheltuielile de 39% din PIB se finanţează pe datorie.
Cu cât este mai mare ponderea veniturilor în PIB, cu atât cei 7% deficit cântăresc mai puţin şi sunt mai uşor de finanţat. În cazul Poloniei (39% venituri bugetare în PIB) sau Ungariei (43% venituri din PIB), de exemplu, acelaşi deficit apasă mai puţin asupra economiei.
Dacă anul acesta ai cheltuieli de 100 la venituri de 80 de lei, iar în anii următori la fel, cum se prefigurează în cazul României, datoria de 20 se aşază peste datoria de 20 şi în scurt timp ratele depăşesc investiţiile.
Aceasta este capcana datoriilor care trebuie evitată cu orice preţ. Este o chestiune istorică de care nicio ţară în curs de dezvoltare nu a scăpat. Unele, precum Argentina, au intrat de câteva ori în default. Altele, cum este Polonia, au fost iertate de 20 de miliarde de dolari datorie în schimbul subminării regimului comunist, după cum a mărturisit recent unul din artizanii reformei din această ţară.
Teoretic, scăderea taxelor ar trebui să scoată la lumină economia subterană. Inexistenţa unui sistem de deductibilităţi, deci insensibilitatea consumatorilor la a cere chitanţe pentru plata banilor, a subminat acest proces la relaxarea fiscală din 2005.
Dar încercări mai trebuie făcute. Presiunea pentru
