Prejmer, anul 1777. Pe strada Pompierilor, în apropiere de biserica fortificată, se construia casa cu nr. 13. O locuinţă cu latura mica spre stradă, compusă dintr-un beci semiîngropat, parter şi pod. O casă ce nu ieşea cu nimic din tipicul arhitecturii vernaculare din satele săseşti. Casa se înscria în tradiţia gospodăriilor de tip francon, specifice pentru preocuparea de bază a locuitorilor şi anume agricultura şi creşterea animalelor.

Faptul că pe una dintre grinzi a fost înscris anul constructiei, 1777, a făcut ca această locuinţă sa fie inclusa în Lista monumentelor istorice din 1955. O regăsim şi în lista actuală a monumentelor istorice, publicată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului, alături de Cetatea fortificată (protejată UNESCO), Şcoala confesională evanghelică şi alte patru case de locuit aflate în situl rural Prejmer.

Construită din materiale durabile, piatră aşezată în straturi succesive cu carămidă şi acoperită cu o şarpantă din lemn cu invelitoare din ţiglă, clădirea a fost locuită aproape continuu de proprietarii de drept.

În cei mai bine de 200 de ani de existenţă, casa s-a dezvoltat ca un organism viu, răspunzând necesităţilor proprietarilor. S-a mărit, fiindu-i alipite alte corpuri de casă, trei în lungul lotului şi unul izolat, la stradă, toate având rol de anexe gospodăreşti. Cele în lungul curţii, construite la începutul secolului XX, erau grajduri şi şuri, iar corpul de la stradă, destinat iniţial doar cuptorului de pâine a devenit, prin extindere, o bucătarie de vară. Şi aceste construcţii au fost realizate din materiale durabile, ziduri din cărămidă şi şarpanta din lemn, acoperită cu ţiglă, cel alipit locuinţei având demisol, parter înalt cu două încăperi şi pod. În 1990 au fost făcute câteva lucrări de reparaţii, unele modificări ale clădirii principale şi remedieri la elementele din lemn care cu greu mai răspund