O ştire de presă ne anunţă că Parlamentul ar putea adopta o propunere a Comisiei pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic, care elimină interdicţia referitoare la modificarea destinaţiei spaţiilor vezi. Ceea ce, mai simplu spus, ar da liber la construirea în parcuri. Cele mai expuse riscului ar fi terenurile deja retrocedate foştilor proprietari sau afaceriştilor care au cumpărat drepturile acestora. Ar fi soluţia cea mai facilă pentru dezvoltatori, deşi o soluţie nu foarte dificlă ar fi şi convingerea administraţiilor publice să renunţe la terenuri aflate în proprietate publică. Precedentele există. Restituirea fostelor proprietăţi a avut o istorie zbuciumată, cu multe reglementări bruşte care au produs costuri foarte mari, printre altele tensiuni sociale şi excedarea unui sistem juridic şi aşa debil, respectiv revărsarea acestor cauze spre instanţele internaţionale. Corupţia a înflorit şi mai mult, încurajată de reglementările prolixe. Raţionalitatea principiului restituirii în natură a fost supralicitată de foştii proprietari frustraţi de refuzul constant al FSN-ului şi PDSR-ului de a retroceda sau despăgubi echitabil vechile proprietăţi; era, printre altele, şi o metodă de a preveni despăgubirile simbolice în bani sau acţiuni. Altfel spus, dacă societatea românească ar fi reuşit să adopte o opţiune rezonabilă, excesele de ambele părţi puteau fi evitate sau minimalizate. Însă, ca de obicei, şi această politică a însemnat bascularea violentă şi absurdă între opţiuni divergente. Altfel, e evident că varianta hardcore a principiului, adică restituirea necondiţionată care se aplică şi în cazul unor bucăţi de parcuri, este absurdă. În realitate, acest principiu solicită nici mai mult, nici mai puţin decît întoarcerea istoriei înapoi. Pentru a putea efectua o restituire integrală în natură, fără nici un compromis, ar fi neces