Întîlnirea cu muzeul iudaic din Berlin se constituie într-o experienţă copleşitoare, care îţi angajează nu doar pornirea cognitivă, ci mai ales afectivitatea. Este adevărat, pe de altă parte, că nu ne putem raporta neutru la problematica aici înfăţişată şi că o anume dimensiune expiatorie este, dintru început, implicată. În definitiv, cum altfel ar fi putut înfiinţa statul german o asemenea instituţie, în capitala celui de-al Treilea Reich, decît ca un gest reparator? Din această perspectivă, muzeul iudaic din Berlin devine un veritabil discurs, susţinut în chip covîrşitor cu mijloace arhitecturale, iar abia în plan secund de patrimoniul expus. În februarie 1999, atunci cînd, după o odisee de aproape zece ani, noua construcţie a fost inaugurată, o amplă dezbatere s-a acumulat în jurul ei, accentuînd îndeosebi două chestiuni: adecvarea la funcţiune şi eventualitatea prezentării în sine, fără corpusul de artefacte, ca muzeu-obiect. Această situaţie, de altfel, a şi fost experimentată vreme de doi ani, cu un succes semnificativ (peste 350.000 de vizitatori).

Clădirea deconstructivistă concepută de Daniel Libeskind, devenită între timp un icon al arhitecturii (muzeale), irumpe realmente în spaţiul public, instalîndu-se convulsiv în vecinătatea vechiului muzeu al Berlinului (actualmente anexă administrativă şi spaţiu al expoziţiilor temporare). Mai întîi îţi apare, în exterioritatea ei, silueta frîntă, de animal gigantic în agonie; în preajmă, însă, dar mai ales înăuntru, spectacolul terifiant se amplifică: totul, pînă la ultimul detaliu – învelişul metalic, mişcarea agresivă, liniile tăioase, raportul dintre lumină, obscuritate şi întuneric –, te include într-o (auto)reprezentare a violenţei ultime. Merită, de altminteri, să luăm în considerare componenta autoreferenţială, ca posibil determinantă, întrucît autorul acestui univers despre care se poate