Alesii lui Dumnezeu
Cei dintai oameni lasati de Dumnezeu sa vietuiasca aici, peste veacuri. Stapani semeti, de neclintit, peste necuprinse meleaguri de basm. Alesii lui Dumnezeu, primii pastori de pe pamant, uriasii muntilor, fartatii padurilor, imblanzitorii jivinelor, vrajmasi de temut ai mortii si ai strigoilor. De sute de ani, nimeni si nimic nu le-a putut domoli vreodata mandria. Nici cel mai cumplit dusman n-a izbutit sa le sminteasca rostul lor tainic si cuminte, de parca un dulce mister, mostenit din stramosi, i-ar fi tinut dintotdeauna departe de relele lumii. Asa se simteau si traiau candva momarlanii, zelosii urmasi ai dacilor liberi, care impanzesc astazi satele din Valea Jiului. O crunta marsavie avea sa le naruie, intr-o singura zi, toata credinta asta milenara, si sa tulbure nepretuita lor randuiala. Era in Sambata Mare a Sfintelor Pasti, anul 1964. In satul Cimpa, aproape de Petrila, traia atunci cea mai vestita familie din neamul momarlanilor. Se numeau Birau si numele lor era stiut in toata Valea Jiului. Incepand din Rascoala si pana hat, departe, la Campul lui Neag, toti momarlanii vorbeau plini de respect despre harnicia si avutia lor fara seaman. La Cimpa, familia Birau era un model. Oamenii din sat isi potriveau ceasornicele dupa randuielile lor. Dimineata, atunci cand opaitul izvora in casa lor primul fir de lumina, tot satul stia, fara gres, ca-i ora patru fix. Apoi, nimeni nu incepea aratul holdelor pana nu ieseau ei primii la camp. Iar daca treceau prin sat, gatiti in costume albe, momarlanesti, era limpede ca-i rost de vreo nedeie sau vreo petrecere la care apoi se aduna tot satul. Nu era o familie mare.
Mitu Birau cu o fata din sat In casa lor traiau doar patru oameni: bunicul, adica batranul Patru, cam de vreo 70 de ani, fiul lui, Patru al mic, de 50 de ani, nora, Marina, de vreo 40, si Mitu, unicul copil al lor si
