De doua decenii violenta este o constanta a vietii romanilor.
Specificul national, particularitatile comunismului romanesc, dictatura care a stralucit prin supravegherea si terorizarea populatiei au facut imposibila prabusirea altfel decat prin violenta. Prin violenta s-a realizat si recuperarea revolutiei de catre nomenclatura din planul doi, in cardasie cu securitatea, armata, militia si justitia defunctului regim. Cand credeam ca am ajuns la liman, au urmat alte violente. Puterea emanata de revolutie, contestata de noua opozitie, avea nevoie de noi diversiuni pentru a se consolida. Au urmat mitinguri, contramitinguri, uneori cu infruntari de strada, atacarea Guvernului, raiduri mineresti in sprijinul puterii, confruntarea de la Targu Mures, care a nascut SRI-ul din cenusa fostei securitati. Spirala violentei s-a desfasurat crescendo, culminand cu mineriada din iunie 1990.
Bucurestiul a fost scena unor atrocitati inimaginabile, puse la cale de statul roman impotriva propriilor cetateni. Mineri veniti in capitala din Valea Jiului au batut, arestat, violat, jefuit studenti, profesori, opozanti ai regimului, tigani, simpli trecatori care au avut nesansa sa se afle in calea minerilor, condusi, ghidati si asmutiti de politisti, militari si securisti reactivati in noile structuri informative. Raidul mineresc s-a lasat cu sase morti. Multi din cei arestati au fost eliberati abia peste cateva luni, fara despagubiri sau reparatii fizice ori morale. Teroarea declansata in Bucuresti in zilele de 13-15 iunie nu are nici astazi, dupa 20 de ani, o versiune oficiala, iar responsabilii nu au fost identificati. Justitia a taraganat ancheta pentru prescrierea faptelor si pare a lucra mana in mana cu cei care au pus la cale raidul represiv.
La douazeci de ani de la minerida, in pasajul Universitatii a fost deschisa expozitia de fotografii "Constatare la Fata Loc
