Ianis Hagi a vorbit la finalul meciului în faţa ziariştilor şi a plîns pe teren după ce a încasat o talpă pe tibie.
Ianis Hagi s-a ferit cît a putut de barajul jurnaliştilor. "Nu, nu aş vrea să vorbesc, de ce eu?", a spus uitîndu-se jenat către colegii săi mai mari cu un an. Îşi caută parcă un sprijin în apărătorile pe care le ţine în mînă, una are sînge pe interior. "Ei, a fost o lovitură grea, dar am mai fost accidentat", spune căutîndu-şi mama din priviri.
Putea să fie în vacanţă, dar a ţinut să joace alături de juniorii "D", dintr-o categorie superioară, să capete experienţă. Era şi mirajul meciului pe teren mare, nu se întîlneşte cu aşa ceva în fiecare zi. "Sînt mîndru că am jucat alături de băieţii mai mari", aşa a interpretat el victoria cu Viitorul Ungheni, 4-0 în finala mică a campionatului naţional de juniori "D".
Roşu cu sînge
Ianis a intrat ultimele 20 de minute, sclipind cu o pasă "pe culoar", printre fundaşi. La un moment dat, un dribling marca Gică Hagi s-a oprit în talpa unei namile cu delicateţea lui Bumbescu. Trosnitura apărătoarei s-a auzit urît! Roşu în mîna arbitrului, roşu pe tibia lui Ianis, roşu în ochii mamei sale, Marilena, aproape leşinată de griji în tribună.
Atunci copilul i-a luat pentru puţin locul fotbalistului. A ieşit plîngînd, sprijinit de doctor. Însă şi-a şters repede lacrimile cu tricoul, a călcat de două ori hotărît pe piciorul lovit şi a strigat arbitrul că vrea să intre înapoi la joc.
Apoi, la final, a dat primul său interviu împotriva voinţei sale, încercînd să înţeleagă la numai 12 ani că renumele "Hagi" se prăvăleşte pe umerii săi firavi.
- Ianis, bucuros de victorie?
- Aş fi fost mai bucuros să cîştigăm campionatul, nu doar finala mică, adică locul 3.
- Tatăl tău te ajută cu sfaturi?
- Mă mai ajută, dar nu