Imagini creionate în jurnalele vremii de Iancu Bârneanu sau Olga Gigurtu ne dezvăluie alte tablouri dintr-o lume a satului de altădată. Năzbâtiile copilăriei, oamenii locului, cu îndeletnicirile lor, ne ajută să descoperim o urmă de trecut fascinant.

Pătrundem în satul Şişeşti din Mehedinţi şi ascultăm o poveste de pe marginea apei Coşuştea. Este o poveste despre „rumâni“ care nu se mai trudesc să prindă peştele cu „cîrsteşele“ şi cu „vîrşiile ca în deobştie“. Pentru a pune pe masă alături de bucata de mămăligă un peşte, pescarii de ocazie „cumpără dela spiţării nişte doftorii, ce se chiamă boabe de peşte, ca cît făsuiu bobîrgică de mari, pe care le pisează bine şi le împelmează, fie cu rîme tocate, fie cu carne de cioară, ori cu maţe de pui şi le asvîrl în apă. Cum ajunge bietul peşte la ele şi mare şi mici, se umflă’n pîntece - carabă şi iese pînză pe deasupra apei de unde îl amirui cu ciurelul ori cu mîinile, ca din strachină. Nu erea voe să otrăveşti peştele: de te prindeau jendarii, nu te plăteai de gloabă nici cu pielea de pe tine; erea pricină de puşcărie curată.

Astăzi cari mai de cari se întrec să-l prindă pe peşte; cine-ţi mai dă de tălpşiţă prin hale şi răchitărişuri ce se ţin lanţ pe marginea apei Coşuştea?“.

Spicuiri din amintirile copilăriei

Copilul crescut în lumea satului avea şi el responsabilităţile sale, pe care trebuia să le îndeplinească. Mersul cu vitele la păscut era una dintre ele. Se întâmpla deseori însă ca timpul scurs în poieniţe alături de preţiosul animal din gospodărie, pe care îl avea în grijă, să treacă îngrozitor de greu. Pofta de joacă nu îi dădea pace şi, odată ce acest gând era urmat, seara se sfârşea deseori cu pedepse aspre, din pricina dispariţiei animalelor ce trebuia păzite. Un astfel de episod se creionează şi în volumul „Amintiri“. „De cîte ori venea bunicul cu boii dela vreun drum lung