In Muntii Sureanu, la 1400 de metri peste pamant, douazeci si patru de monahi ortodocsi aprind vazduhul cu rugaciunile lor. Sunt tineri, intelectuali de elita, cu viata daruita lui Dumnezeu. Credinta lor ocroteste intreg Ardealul
Ca in orice manastire de rit athonit, clopotele de la Oasa par sa urmeze alt calendar si alta succesiune a orelor diurne. Ziua incepe nefiresc, la miezul noptii, si se incheie mult dupa pranz, cand monahii reusesc sa fure cateva ore de somn si sa-si faca o parte din pravila lor calugareasca. Nu oricine poate sa reziste aici, in pustiul de piatra al muntelui, singur cu Dumnezeu si puzderia de fiare ce salasluiesc prin paduri. Trebuie sa fii cu adevarat puternic ca sa traiesti la Oasa, pe inaltimile locuite candva de daci, unde anul are numai doua anotimpuri, iar timpul pare incremenit in largi secvente liturgice, intrerupte doar de posturi aspre si mari sarbatori.
Icoana cu minuni
Oasa e un loc aparte, aspru si indragit de Dumnezeu - un loc in care, epuizati de drum, porumbeii voiajori se opresc inexplicabil cateva zile pentru a se intrema, zboara planat la mica inaltime si apoi aterizeaza fara frica pe umerii calugarilor; un loc in care vacile pasc fericite si nu se feresc din calea oamenilor, in timp ce, in poiana din apropiere, uneori poti vedea laolalta iepuri, jderi, caprioare, veverite, ba chiar si un urs - ca intr-o scena biblica a pacii si a pregustarii finale.
Lupta si ispitele de tot felul nu se vad. Pandesc cotlonite in adanc, in incercari si primejdii nebanuite, care au facut cu decenii in urma ca frumoasa biserica de lemn a manastirii sa fie stramutata in ultima clipa, din cauza lacului de acumulare construit pe Valea Frumoasei, iar primele maici vietuitoare de la Oasa sa plece, prin 1998, nemaiputand sa reziste singuratatii si asprimii iernilor de aici.
Ca sa ajungi la Oasa, trebuie s
