Fiecare cetăţean al României de astăzi a ajuns să plătească din greu – prin nesiguranţa sau pierderea postului, scăderi de venituri, închiderea perspectivei profesionale – ceea ce devine tot mai vizibil: incompetenţa autorităţilor şi gravele efecte ale plasării în funcţii de decizie a persoanelor necalificate şi corupte.

învăţământul superior nu face excepţie. Astăzi este limpede că nu s-au dat lovituri mai grele universităţilor de prim-plan din ţară, după 1989, decât în anii 2005-2006 şi în 2009-2010: reducerea finanţării, oprirea concursurilor pe posturi, aplicarea greşită a procesului Bologna, reglementări ce politizează, efortul de eliminare a specialiştilor reali sunt doar câteva dintre prestaţiile guvernării în funcţiune. Efectele acestor lovituri sunt multiple şi foarte costisitoare, direct şi prin implicaţii: de la scăderea intensităţii activităţilor universitare, trecând prin slăbirea cooperării industrie-universităţi şi sporirea emigrării tinerilor, la începerea emigrării profesorilor de vârf. în această situaţie tot mai dificilă pentru universităţile de performanţă din ţară, resimţim ca datorie civică să subliniem cel puţin trei lucruri: 1. nevoia de a se lua în serios învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică, precum în alte ţări, şi de a se renunţa la proiecte de legi neprofesional elaborate, dominate de interesele pur politice ale unor grupuri, şi la persoane lipsite de calificare şi pătate de corupţia actuală din conducerea învăţământului superior. România va preveni pierderi reparabile doar în decenii debarasându-se de diletantismul actual al măsurilor şi reglementărilor şi de personalul administrativ mediocru de astăzi. 2. nevoia de a se reveni la autonomia universitară, prevăzută de Constituţie, de legislaţia universitară în vigoare (1999) şi de Legea finanţelor publice (2003), şi de a permite, în consecinţă, universităţilor deschiderea