Laura a găsit ţara aşa cum o lăsase. Ar fi putut să se schimbe într-un an? Au fost aşteptările ei exagerate? Regăsirea cu prietenii şi familia de acasă a fost frumoasă şi naturală. Ne „reîmprietenim“ cu ţara timp de vreo trei luni şi mai povestim după. La revedere, oameni frumoşi!
Mă simt ca în filmul ăla cu Stallone - nu mai ştiu cum se numea -, în care el a fost criogenat şi dezgheţat apoi după nu ştiu câţi ani. Am revenit în România după un an şi nu ştiu dacă să-i spun „doar un an" sau „deja un an".
Mai citeşte şi:
Viaţa prin balonul roz: Piracanga, după un an
Nu reuşesc deloc să fac legătura cu ceea ce se numeşte „noţiunea timpului". Pentru că, pe de o parte, ţara îmi pare la fel, neschimbată, ca şi cum ar fi trecut o zi, am dormit şi m-am trezit, şi totul e aşa cum era atunci când am plecat. Şi aici îmi vine să zic „cum? a trecut deja un an? dar când?".
Prietenii mei - cei pe care am apucat să-i văd în săptămâna asta - îmi par la fel şi asta e frumos. Regăsirea a fost aşa, firească, naturală, a curs fără nimic forţat şi am simţit că ne iubim. Iar asta, pentru mine, e tot ce contează.
Doruri de ostoit
Familia mea, la fel - i-am găsit pe toţi aşa cum i-am lăsat şi ne-am strâns în braţe, ne‑am bucurat şi ne-am împărtăşit cu căldură şi naturaleţe poveştile.
România arată şi se simte ca în iunie anul trecut - frumoasă şi tristă, frumoasă şi plictisită, frumoasă şi nemulţumită de ea însăşi, frumoasă şi nefericită cu ea însăşi, frumoasă şi neştiind să se iubească şi să-şi vadă frumuseţea şi minunăţia în oglinda din ochii celor care o locuiesc. Aşa am regăsit România după un an. Cum o ştiam: fără ca măcar să aibă habar de potenţialul care stă în ea. Un an e puţin timp, e drept. Poate doar aşteptările mele erau mai mari decât poate un an să ducă...
Iar pe de altă parte, a trecut doar un