Relaţiile au devenit azi un Iphone strălucitor , o rochie în tendinţe, un fard pe care îl laudă toate prietenele şi site-urile de beauty. Nimic mai mult.

Relaţiile care se nasc din chimie şi sentiment , din atracţie totală şi înceţoşare a tuturor celorlalte simţuri se opresc undeva într-o adolescenţă timpurie.O dată cu înaintarea învârtoşată în pragmatismul vârstei devine desuet să mai aştepţi să te îndrăgosteşti fară să-ţi propui şi să-ţi programezi asta în prealabil.

Femeile –de- azi -ancorate -în -azi şi nu femeile –de- azi-ancorate-în-romanele-lui-Austen îşi doresc relaţii din acelaşi motiv pentru care copii se încarcă de jucării nefolositoare: pentru că au şi alţii. Nici măcar nu e vorba de jucăria cea mai frumoasă (deci de o relaţie-trofeu ) pentru că asta ar implica aşteptare, selecţie, un mulaj de Ideal ale cărui margini nu pot fi depăşite. E vorba de o jucărie oarecare, comercializată mass-market, care conferă însă dulcele confort al apartenenţei sociale.

“Dragostea vine când nici nu te-aştepţi” a rămas o axiomă pe care n-o mai legitimează numărul mic de bigoţi. Relaţiile de cuplu s-au dat de două ori peste cap şi , mutatis mutandis, au devenit produs de consum. Şi ca pentru orice produs care-ţi aduce o fericire tranzitorie, trebuie să te zbaţi, să cauţi, să antrenezi o serie de conjuncturi favorabile pentru că ar fi total ne-capitalist şi ne-pragmatic să mai crezi că e suficient să rămăi deschis la mutările de şah ale predestinării.

Femeile tind să intre într-o relaţie pentru că sunt îndrăgostite de ideea de dragoste, de conceptul livresc al cuplului, dar îşi aleg parteneri care nu împărtăşesc aceleaşi valori. Împinse din spate de marşul convenienţelor şi intimidate de faptul că în pofida pretinsei complexităţi personale e posibil să nu găsească resursele interioare şi intelectuale necesare depăşirii unei perioade de singurătat