Era cea mai înaltă casă din întrega aşezare. Şi cea mai frumoasă dintre toate. N-o spuneau atât oamenii, cât păsările care se minunau de frumuseţea ei, dându-i ocol, exprimându-şi admiraţia în triluri copleşitoare. Nici nu le-a fost greu s-o descopere, căci casa se afla pe malul unui lac în apele căruia se oglideau zidurile verzi ale unei păduri. Dinspre lacul acesta şi dinspre crâng năvăliseră păsările. Îşi făceau veacul pe acoperişul casei. Le devenise drag cerul de deasupra ei şi numai sub cerul acesta zburau. Doar spre Dumnezeul de aici sau spre urma trecerii Lui prin acest crâmpei de cer îşi înălţau rugăciunile, deoarece multe dintre cântecele lor asta păreau să fie: rugăciuni. Spre deosebire de cele ale oamenilor, rugăciunile păsărilor n-aveau nimic tânguitor în ele. Semănau cu vântul. Ba chiar cu ninsoarea. Lucru de înţeles dacă ne gândim că nu erau rostite într-o biserică oarecare, ci într-una cu pereţii de aer. Puteai zice cu uşurinţă că sunt îndreptate dinspre cer către pământ, nu invers. Erau de toate neamurile zburătoarele: mierle, cintezoi, guguştuci, sticleţi, rândunici, fluierari de baltă, sturzi, coţofene, scatii, pupeze, grauri.
Au hotărât, plăcându-le atât de mult casa, să renunţe la vechile cuiburi şi să-şi facă altele noi la streaşina ei. Unele s-au strecurat chiar în pod, punându-se pe clocit aici. Erau, când se porneau deodată în zbor, asemenea unui nor uriaş din care te aşteptai să ţâşnească în cel mai scurt timp ploaia. Se întuneca cerul când se ridicau cu toatele în aer. Şi nu din cauza rugăciunilor, ci a aripilor. Stăpânul casei le-a luat seama abia pe la începutul verii şi a înţeles, urmărindu-le cu tot mai multă atenţie, că ele sunt adevăraţii stăpâni. Doar pentru că n-aveau mâini cu care să deschidă uşile sau ferestrele, păsările nu pătrunseseră încă înăuntru pentru a ocupa încăperile. Omul era convins că aşa s-ar fi
