Sfârşit de 1989 şi de epocă. E Revoluţie, sau măcar aşa se spune. Cei mai mulţi dintre români nu sunt în stradă. Sunt acasă şi se uită la televizor, la omuleţul cu ochelari de tocilar, care se agită pe ecran, înălţându-se ca Emil Boc, peste ani, la pozele oficiale.

Teodor Brateş se înclină în faţa lui Ion Iliescu, „fiul unui revoluţionar, el însuşi un revoluţionar". Pe 22 decembrie, seara, Ion Iliescu citeşte „comunicatul către ţară", actul politic fundamental al Revoluţiei. A rămas aşa, nu pentru că nu se putea altfel, ci pentru că acela care, cu voia dumneavoastră, a fost ultimul pe listă l-a citit la televizor.

Televiziunea comunistă, de la Tirana la Phenian, a fost (şi a rămas) încărcată cu o aură sacră. Era locul unde omul nou oarecare nu avea acces. Atunci, pentru scurt timp, n-a mai fost aşa. Rămâne, de aceea, pentru eternitate vocea unui anonim venit din stradă care şi-a trăit cele cinci secunde de glorie urlând: „Ca nişte boi am muncit! Numai la serviciu şi acasă, în rest - nimic! Ca nişte boi!".

Apoi s-a făcut decembrie 1995 şi acel „în rest - nimic" s-a transformat în holbatul la filme americane cu Bruce Willis, la domnul Flooooooooooooooorin şi mânuţele alea două. „În rest - nimic" a devenit serialul din fiecare seară şi fiecare dimineaţă în care voiai să dormi şi nu dormeai.

Au fost „tocşourile" şi milionarii din miez de noapte, au fost veri ale ispitelor, au fost nurii Cosminei Păsărin şi sânii Nicoletei Luciu, s-a copulat live sub privirile Fratelui cel Mare, au fost maneliştii şi „televiziunile de ştiri" cu agramaţii lor isterici, cu prezentatoarele-ţaţe şi invitaţii lor din lumea „bună" şi scârboasă. Televiziunile s-au tras una după alta în acelaşi tomberon. Cei mai mulţi au rămas aşezaţi „confortabil în fotolii" crezând tâmp că într-adevăr contează să „apari". România trăieşte o permanentă teledemocraţie, începută fa