Să tot fi fost ora şapte şi jumătate seara. Eram nervos nevoie mare după Germania – Anglia 4-1 şi am intrat să beau o tărie într-o cîrciumă din cartier. Numit „Catedrala” pe vremuri, cînd încă mai eram alintat „Gazza”, fotbalistul nepereche, localul fusese reamenajat acum. M-am aşezat la o masă goală şi am cerut trei sticle de whisky şi o găleată de gheaţă.

În apropierea mea doi indivizi scrobiţi sorbeau un şpriţ de vară la o discuţie amicală despre meciul care tocmai mă scosese din minţi:

- Dragul meu Newton, după cum s-a văzut clar şi la reluare, la capătul şutului expediat de Frank Lamapard s-a aflat bara transversală, iar decizia liberului arbitru exprimă în chip limpede două lucruri. Mai întîi, faptul că scorul trebuie abordat la nivel factic, adică nicidecum ca idee pură ruptă din temporalitatea ei istorică şi smulsă din lumea care îi este constitutivă.

- Dă-mi voie, domnule Heidegger, dar n-are nici un sens să vorbim despre o eventuală datorie karmică a mondialului din 1966, cînd, tot într-un meci cu Germania dvs, Anglia a profitat de o astfel de eroare de arbitraj. De alfel, în urma golului marcat de Geoff Hurst, am cucerit primul şi singurul titlu. Altceva vreau să subliniez şi anume că, matematic, un balon de perfecţiunea Jabulanei nu putea să ricoşeze din transversală în suprafaţa de joc din simplul motiv că forţa care acţionează asupra unui corp aflat în mişcare şi care se roteşte cu o viteză constantă este invers proporţională cu pătratul distanţei dintre aceasta şi punctul în jurul căruia se roteşte.

Discuţia părea de-a dreptul absurdă, iar eu, fiind destul de afumat, am preferat să rămîn neutru şi să trag cu o ureche la dialogul celor doi imbecili şi cu o măsea din pahar.

Cel căruia i se spunea Heidegger îşi drese glasul şi preluă iniţiativa:

- Ţi-aş sugera, Sir, să nu ne afundăm în hăţişul raţiunilor