Visul unei nopţi de vară a fost pus în scenă, ieri, în toată Germania, pe Tamisa fiind jucat doar un coşmar în patru părţi. Finala Mondialului din 1990, Argentina - Germania, se rejoacă, după 20 de ani, în Africa de Sud, în sferturile de finală. Lunga aşteptare s-a terminat, în sfârşit am avut parte de un meci de fotbal adevărat, cu o echipă a Germaniei care a ştiut să profite de orice ocazie, inclusiv de momentul de orbire al brigăzii de arbitrii, care nu a văzut cum mingea şutată de Lampard a intrat în poartă, gol sesizat inclusiv din pădurile de pe malul Mainului. Indiferent de dubiile porumbiene ale arbitrului, "a fost sau n-a fost?", trupa polonezilor Klose, Podolski, Trochowski, a turcului Oezil, a ghanezului Boateng, a brazilianului Cacau şi a spaniolului Gomez, mai pe scurt Germania, a fost cu două clase peste echipa italianului Capello, un tehnician care se află la un singur pas de pensia binemeritată. Scorul poate părea exagerat, 4-1, dar contraatacurile "blindatelor panzer" au fost executate nemeţeşte, după manual, nicio echipă care ar fi atacat aşa cum a făcut-o Anglia în startul primei reprize nu ar fi avut şanse de scăpare. Joachim Low a găsit toate şuruburile pentru a asambla o maşină de fotbal, aşa cum a fost aceea din 1990, aşa că toate adversarele echipei sale au de ce să se teamă. Pe structura mentalităţii de învingători au fost sudate şi alte câteva elemente esenţiale unei echipe cu adevărat mari, tehnică, disciplină tactică şi câteva măsuri de noroc.

În cealaltă "optime" a zilei, mexicanii au plecat bine pregătiţi la duel, cu o carabină de asalt. Dar după ce tragi două focuri pe lângă tâmplele adversarului, primeşti un pumnal în spate de la arbitru şi te împuşti singur în picior, e clar că doar o minune te mai poate salva de la o moarte sigură. Trebuie spus că arbitrii fac tot posibilul să ne umple de scârbă, reamintindu-ne că nu există dre