După decizia de vineri a CCR, reîncepe joaca de-a moţiunea, declaraţia politica, salvarea din criză. Şi toate duc iarăşi către Curtea Constituţională sau, mai nou, către avocatul poporului.

Cum, în acelaşi timp, se petrece campionatul mondial de fotbal, e o întreagă discuţie şi pe arbitrii, forţa lor, faptul că iau decizii aiurea şi nu mai pot da înapoi etc. De ce nu e CCR un arbitru sau n-ar trebui să fie?

Ceea ce mi se pare cu adevărat îngrijorător nu este nici măcar fioroasa politizare a Curţii Constituţionale, nici măcar competenţele reduse ale unora dintre membrii ei (dacă ieşea Dorneanu de la PSD era mai bine? tot aia!), ci faptul că această instanţă seamănă din ce în ce mai mult cu un arbitru de pe terenul de fotbal: mult hazard, capriciu şi, în ultimă instanţă, aparent singurul “suveran”.

Arbitrul, cum am mai scris în “meditaţiile despre fotbal” (sic!), este o prelungire a mingii, deci a hazardului. Deciziile lui aparent raţionale sînt, în momentele cheie, o aruncare de zaruri finală. Cînd meciul e prea strîns, cînd nimeni nu-şi poate asuma victoria, apar prelungiri, apar lovituri de pedeapsă (loteria), dar poate apărea arbitrul cu o decizie care să încline balanţa.

Cînd o instituţie a statului devine un astfel de cazino unde se aruncă pentru ultima dată zarurile justiţiei, cînd devine un “arbitru” în sens fotbalistic, atunci drumul către traiul periculos e dechis. Opoziţia şi puterea sînt doi pioni de aceeaşi parte a baricadei care au doar valenţe actoriceşti, nu şi responsabilităţi. Respnsabilitatea este împinsă undeva pe umerii hazardului sau ai arbitrului.

După decizia de vineri a CCR, reîncepe joaca de-a moţiunea, declaraţia politica, salvarea din criză. Şi toate duc iarăşi către Curtea Constituţională sau, mai nou, către avocatul poporului.

Cum, în acelaşi timp, se petrece campionatul mondial de fotbal, e o întreagă d