De la ultimele alegeri eu nu mă mai uit la televizor. A zăcut o vreme la mine în cameră, deconectat, încât după vreo două-trei luni am şi uitat de prezenţa lui. Eu şi colega mea de apartament am început să îl căutăm prin debara ca să îl trimitem acasă. Un obiect mai inutil nu cred că deţineam. Filme şi muzică se găsesc şi pe Internet, emisiunile de divertisement sunt fie soporifice, fie tembele, cât despre ştiri şi dezbateri…e mult mai în regulă pentru sănătatea mea mentală să deschid o dată la trei zile un site de ştiri şi să am un rezumat al ultimelor minuni petrecute fără să mai fiu martoră circului de pe ecrane. Nu e vorba de negarea realităţii, ci de uşurarea ei. Ceea ce se întâmplă era previzibil încă de acum câteva luni, aşadar nu am nevoie de nişte voci într-o cutie de plastic care să prevadă apocalipsa.
După aceea am luat în braţe egoismul. Cum prevăd să rămân în ţară doar strictul necesar, nu am de ce să îmi fac griji de viitorul copiilor mei. Cât rămân, am nişte drepturi, o să profit de ele. Cum înainte de a mă simţi fiică a României, mă simt fiică a lumii, nu sunt legată de aproape nimic de aici, sentimentele mele patriotice se limitează la dragostea pentru Ardeal şi Cluj.
Iar ca să am o vară liniştită, îmi iau o lungă vacanţă pe alt continent, unde cu siguranţă nu o să am timp să îmi fac griji asupra a ceea ce visează Boc noaptea.
S-ar putea deduce că, întocmai ca un politician, îmi urmăresc doar scopul personal. Şi că dacă toţi cetăţenii ar fi ca mine, atunci chiar s-ar duce ţara de râpă. Dar nu e adevărat. Îmi fac datoria de cetăţean. Nu cer ajutoare care nu mi s-ar cuveni de la stat, plătesc taxele la timp, nu arunc gunoaie pe jos, iar dacă aş lucra pentru o instituţie publică felul meu de a fi m-ar împiedica să înroşesc firul telefonic al biroului din cauza unor discuţii personale sau să stau cu coatele o zi întreagă pe nişte dosa
