Traiectoria constant ascendentă a carierei lui Dan Diaconescu aruncă, de fapt, o lumină cât se poate de nefavorabilă asupra întregii societăţi româneşti. De ani de zile, omul este preocupat să-şi umple studiourile TV cu o selecţie năucitoare de personaje - obsedaţi politici, excentrici, victime, şarlatani, entertaineri mai mult sau mai puţin talentaţi, distribuiţi cu toţii pe post de măscărici întru amuzamentul unui public obosit şi din ce în ce mai abrutizat de devastatoarele transformări suferite de societate în ultimele două decenii.
Diaconescu însuşi agreează rolul de sfinx - îmbrăcat sobru, mai degrabă nepretenţios, preferă să vorbească puţin şi pe un ton monoton, regizându-şi freak-show-ul astfel încât persoana sa să „prindă" automat la telespectatori: se află, până la urmă, în lumina reflectoarelor doar pentru a elucida câteva dintre nenumăratele mistere ale lumii. Nu adoptă o atitudine de predicator, nu promovează deşănţat vreun produs. În profund superficiala lume a televiziunii a reuşit să-şi făurească o credibilitate deloc neglijabilă prin simplul fapt de a fi rezistat pe metereze, de a fi fost acolo, „pe sticlă", seară de seară. Efectul său asupra publicului este uşor soporific - de narcotic cu efect în „relanti". Este, la rândul său, amuzat de atâta sminteală în lume, reuşind să se alăture astfel publicului său voyeurist, aflat în perpetuă căutare de noi şi noi pseudoevenimente şi personaje din ce în ce mai halucinante.
Cea mai mare lovitură de teatru a dat-o, indiscutabil, cu saga otevistă dedicată Elodiei. Scenariul, subţirel rău de tot, a fost transformat cum-necum într-un mystery-thriller palpitant care a reuşit, până la urmă, să captiveze chiar şi oameni de afaceri respectabili. Într-un final, o ţară întreagă ajunsese preocupată, într-o mai mică sau mai mare măsură, de soarta avocatei dispărute - aspect indubitabil alarmant atât din p