Încă de la începutul anului 1990 a fost evident că erau necesare măsuri urgente împotriva crizei alimentare reale cu care se confrunta România. Economia în general trebuia reformată. Iar pentru cei mai mulţi specialişti, opţiunea pentru ieşirea din impas era agricultura.

Industria părea imposibil de reformat din cauza resurselor energetice insuficiente, a materiilor prime deficitare ori ineficiente, dar şi din pricina lipsei de valută necesară retehnologizării. În schimb, pariul cu agricultura părea a fi din start câştigat. Se estima că în cel mult doi ani criza alimentară putea fi lichidată. Presa publica pe larg luări de poziţii ale unor specialişti şi soluţiile lor. Se insista pe "decolectivizare", pe redobândirea de ţărani a "drepturilor strămoşeşti", "a pământurilor luate cu japca de comunişti".

Intervenţiile avizate ale unor agronomi cu experienţă erau dublate de discursuri de tip neo-păşunist, de chemări la glie către fiii satelor pierduţi în anonimatul citadin: "Chemaţi-i pe copiii voştri de prin blocurile reci ale oraşelor, de la Şimleu, de la Zalău sau de oriunde ar fi să vină în sat, să-şi ia partea lor de pământ, să-l are, să-l semene, că serviciul la pământ ţine cât pământul şi-ţi dă adevărata libertate". (Dreptatea, 5 februarie 1990)

Dar pe ce cărţi din mânecă se baza pariul cu agricultura? Într-un articol din România liberă (18 iunie 1990), inginerul agronom Ion Medoia susţinea că "România are un potenţial superior majorităţii ţărilor europene. Cele 10 milioane de hectare arabile, cele 4,5 milioane hectare de păşuni şi de fâneţe constituie cea mai mare bogăţie naturală a ţării noastre. Avem ţărani, muncitori agricoli, specialişti de marcă...".

Conform specialiştilor chemaţi să se pronunţe, o agricultură intensivă şi superintensivă ar fi putut asigura hrana pentru 50 milioane de oameni. Se estima că surplu