Nu ştiu (cu toate că aş vrea) cum face domnul Constantin Chiriac, de 17 ani încoace, să se întâmple la Sibiu ceea ce ne dorim cu toţii, oriunde am locui: normalitatea. Şi nu doar în teatru, ci peste tot. Nimeni nu îndrăzneşte, la Sibiu, să arunce mucuri de ţigări pe pietonală. (Sigur că nu se gândesc la Chiriac când pun gunoiul în coşul de gunoi. Pentru că nu mai trebuie.) Oamenii se transformă la Sibiu, nu doar pentru că văd teatru de calitate, ci fiindcă se (re)găsesc într-un oraş care e cu adevărat european. Locul transformă omul. Rapid. În 2007, când Sibiul a fost capitală culturală europeană, alături de Luxemburg, am crezut şi am pariat cu domnul Chiriac că este, va fi, doar atât, un an. Am pierdut.

Cea mai importantă lecţie a celei de-a 17-a ediţii (de criză!) a Festivalului de Teatru Sibian este cea de management. Într-un an strâns de gât până aproape de jugularea totală, Sibiul a reuşit să aducă nu ştiu câte spectacole (nu se pot vedea toate fiindcă sunt juxtapuse şi asta e bine, poţi alege), nu ştiu câte genuri (fiindcă nu are importanţă, au fost de toate) şi a reuşit, cu siguranţă, să demonstreze diferenţa de calitate. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu e, pe merit, al treilea cotat în Europa. Diferenţa dintre Sibiu şi Bucureşti, de pildă, cu toate ale Capitalei, e uriaşă. În favoarea Sibiului.

Prima dintre lecţii o dă Peter Brook, cu un spectacol de o simplitate şi emoţie rare. Warum, Warum (greşit tradus în româneşte Întrebări), un monolog interpretat de Miriam Goldschmidt, negresă, nemţoaică şi evreică din naştere. Nu am văzut mult Peter Brook, dar acest spectacol este, sigur, unul în care artistul ajunge să-şi permită să se privească cu imensă autoironie pe sine însuşi şi toată arta teatrală, mai veche sau mai nouă, cu aceeaşi nevoie cu care bei un pahar de apă dimineaţa când ai diabet. Spectacolul e atât de rafinat compus, că