Sâmbătă şi duminică, Opera Naţională Bucureşti a avut premiera spectacolului „Turandot“ de Puccini. Aşteptam cu entuziasm să particip la spectacolul „Turandot“ al Operei Naţionale Bucureşti, creaţie pe care nu o văzusem niciodată pe scenă.

Dacă am fost uşor deza-măgită constatând că voi asista la o versiune semiconcertantă, trebuie să recunosc că soluţiile scenografice ale Vioricăi Petrovici, dublate cu proiecţiile generatoare de atmosferă de pe fundal au fost suficient de sugestive pentru ca producţia să fie cât se poate de credibilă.

De altfel, în perspectiva renovării de durată în care urmează să intre Opera, acest tip de puneri în scenă s-ar putea să fie o soluţie „de deplasare" extrem de eficientă.

Pornind de la un subiect chinez extras dintr-o legendă persană, Puccini preia tema ultimei lui lucrări, „Turandot", povestea pălind în faţa dimensiunilor marii opere, la care muzicianul visase întreaga viaţă. Îndrăzneaţă în armonie, de o rară dificultate de execuţie, lucrarea nu a putut fi terminată de autorul ei.

Fără îndoială, dificultatea rolului principal, solicitând prezenţa unei soprane dramatice cu totul excepţională, este cea care a frânat difuzarea acestei opere. Fără să renunţe la idealul său melodic (ariile lui Turandot, Calaf sau Liu sunt admirabile), Puccini a obţinut în acest „cântec de lebădă" al său o incomparabilă intensitate dramatică a corurilor şi a orchestrei.

Partitură dificilă, interpretări de excepţie

Irina Iordăchescu (Liu) şi Kiss B. Atilla (Calàf)

Proporţional cu dificultatea partiturii, performanţele corului pregătit de Stelian Olariu (remarcabil, ca de obicei), ale corului de copii pregătit de Vasile Corjos şi ale orchestrei, întregul ansamblu fiind coordonat de Tiberiu Soare, au fost cele care au dat cursivitate întregului spectacol. Nu pot neglija însă performanţele so