Plecaseră dis-de-dimineaţă, într-un mijloc de toamnă neguros, străbătut de burniţi interminabile, şi schimbaseră deja două trenuri şi trei autobuze, zăbovind multe ceasuri prin gări şi autogări şi-n bifurcaţii de şosele. Nu erau însă Frăsinenii atât de departe cât i se părea lui Robert, doar că din pricina legăturilor proaste ameţeai aşteptând şi trambalându-te prin trenuri şi maşini. Astfel drumul se lungea şi adesea ţi se părea că l-ai rătăcit prin aglomeraţia duhnitoare a autobuzelor în care călătoreau striviţi printre sacoşe şi saci burduşiţi cu pâini, şi ţărani travestiţi, în cizme de cauciuc şi bluze de salopetă îmbrăcate peste pieptare de oaie şi flanele jegoase şi răscârpite, nemaiavând chiar nimic până să le porţi numai zdrenţe.
Era o vreme când Doina făcea drumul ăsta în fiecare săptămână. Lucra pe atunci la Sere-Vitan... Dar asta a fost demult. Dacă ar fi născut o fetiţă pe când lucra la Sere, ar fi avut astăzi aproape vârsta ei de atunci şi ar fi putut avea la rându-i o fetiţă. N-a fost să fie nici un fel de fetiţă, totuşi nu-i timpul pierdut ca să ajungă bunică... Da şi cât a lucrat la Casete de Televizoare, tot se repezea încoace la trei-patru luni. Pe urmă n-a mai venit vreodată mai mult de două ori pe an, ca şi cum fetiţa ei creştea şi mergea la şcoală şi ea nu-şi mai vedea capul de treburi... Păi cum naiba, fetiţă i-ar trebui ei acuma. Aia e că s-a dezobişnuit de drumul ăsta, iar acum mai era şi frigul şi umezeala, ce se strecurau prin încheieturile autobuzului şi se amestecau cu damfurile de sudoare dospită, cu izurile de tescovină şi tutun ordinar şi vibrau laolaltă în hurducături şi zdruncinături atroce.
Da, binenţeles că ăsta a luat-o pe arătură...
Glasul lui Robert suna mai degrabă resemnat. Ar fi fost prea mare pentru Doina efortul de a-i răspunde. Strivită de şoldul lui şi din toate părţile, ea încă simţea nevoia să se
