Draga Statule Roman,
sunt Lacrima si m-ai adus pe lume cu forta in asa-numita “generatie a decreteilor”. Jur ca n-as fi vrut sa vin din lumea cea parfumata a Raiului cu Copii, dar tu te-ai incapatanat sa ne smulgi cu de-a sila in fiinta.
Am crescut auzind ca sunt dusmanul poporului daca gandesc, daca sunt altfel, daca vreau diferit, daca imi doresc sa calatoresc, sa cunosc si sa exist. Am crescut auzind mereu de la tine, Statul Roman, prin gura adultilor din jurul meu ca n-am voie sa spun ceea ce cred, ca n-am voie sa spun adevarul, ca nu mi-e permis sa vreau sa pot mai mult decat altii. Si mi-ai interzis cu desavarsire sa devin altceva decat unul intr-o turma oarecare de imbecilizati fara perspective, dar multumiti ca se duc la munca, “recunoscatori partidului” nu fac nimic si le vin banii cu care nu au ce cumpara.
A venit Revolutia. Sau ce-o fi fost. Si cand a venit, in ziua aceea eram pedepsita pentru ca refuzasem sa devin UTC-ist. Suna lugubru. Adica urma sa devin ce? Vreo boala cu transmitere morala? Suna a radiografie aplicata pe o tumora. Si n-am vrut sa mi-o fac. Nu simteam sa sufar de nimic. Asa ca trebuia sa particip cu de-a sila la pregatirile pentru Olimpiada de partid. Am intrat in scoala intr-o epoca comunista si am iesit din scoala in lupte de strada si intr-o lume care credea ca se elibereaza.
Am scris de cand ma stiu. Si asta a fost mereu “impotriva Statului”. Imi permiteam libertatea de a gandi in scris. Dupa Revolutie am dorit sa continui. Si am facut-o. Apoi am studiat si am devenit ziarist. Din pasiune. Am inceput sa scriu despre oamenii din jurul meu intr-o Romanie care nu intelegea ca proprietatea privata este egala libertatii de a spune: “nu vreau”. Poate nici acum nu intelege.
Draga statule roman, m-ai crescut invatandu-ma ca orice pe lumea asta e mai bine decat traiul in Romania. De cand am deschis ochii in R
