Mă gândesc, fireşte, şi la irizaţiile imateriale, crepusculare din poetica Livadă a lui Strehler şi poate la spicele printre care se tolănea Clody Berthola în montarea de la „Bulandra“ a lui Lucian Pintilie. Şi câte altele or mai fi fost văzute şi nevăzute, menite să ne aducă în casă nu doar povestea unei livezi de la cumpăna veacurilor, ci şi gustul pentru aventura unei lupte cu noi înşine. Piatră de încercare în aceste montări care trasează însăşi istoria modernă a spectacolului teatral a fost şi reprezentarea scenică a legendarei livezi. De la viziunile realiste la cele abstracte, aproape toate soluţiile s-au încercat în a instrumenta metafora cu valoare de personaj. De când vorbim despre livada din noi, despre capacitatea acestui simbol de a semnifica o valoare umană, morală perenă, respectiv libertatea interioară care ne apără de ameninţarea topoarelor, livada e din ce mai rar văzută pe scenă în „carne şi oase“, iar ameninţările exterioare transformate în frici, din ce în ce mai greu de suportat. Sub semnul nebulos al timpului care nu iartă şi al spectrelor care-l populează, livada poate deveni şi un „duh al pădurii“, un inalienabil dor de noi înşine.

La Teatrul Naţional din Bucureşti, regizorul Felix Alexa s-a gândit la conservarea Livezii. Cum adică să facem să păstrăm cât mai mult din suflul a ceea ce credem uneori a fi stâlpul existenţei noastre. A pus aşadar vişinile în borcane, după reţeta lui Firs probabil, pe rafturile dulapului legendar, dilatat acum pe toată întinderea scenei de scenografa Ruxandra Diana Ion, iscusită şi talentată ca totdeauna.

În faţa acestei vitrine care îi absoarbe din timp în timp şi pe cei care o privesc, personajele trăiesc parcă un déjŕ vu. Starea se traduce prin multe pauze de gândire, reacţii întârziate, gesturi frânte, un anume ritm sacadat şi interrupt de mici excentricităţi, gen pescuitul lui Gaev la marginea