Mai întâi că în majoritatea cărţilor sale fundalul, apăsător, este unul crepuscular-ceauşist. Romanele lui Aldulescu, exceptând Proorocii Ierusalimului (2004), îşi mişcă grupul de personaje din jurul celui central într-o fotografie socio-politică îngheţată, într-un fel de natură moartă a socialismului târziu. Senzaţia dominantă e de băltire. Cele mai energice gesturi şi cele mai violente acţiuni, în loc să rupă cadrul, intră (de fapt: rămân) în logica lui. Prin urmare, conflictul „externalizat“ din romanul de faţă a reprezentat o bună provocare pentru autor. A schimba Aradul (în Proorocii..., Bucureştii) cu Viena plină de ausländer-i (respectiv, cu Parisul magic pentru autohtonii puberi ai străzii) e mai mult decât o simplă amenajare a decorului. Substituţia implică, la prozatorul „nouăzecist“, o altă formulă epică, adaptată contextului şi climatului diferit.

De la export la import. Al doilea pariu pe care Radu Aldulescu îl face, cu el însuşi, în Ana Maria şi îngerii este preluarea unui subiect străin şi prelucrarea lui până la asimilare. Dacă ţinem cont de pagina introductivă semnată de Mădălina Ghiu şi n-o considerăm un truc textualist, metanarativ, romanul a fost scris pornind de aici: „Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit: o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi încredinţeze drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme într-o carte. (...) Cel care a acceptat imediat inedita provocare a fost romancierul Radu Aldulescu. Deşi lucra la un nou roman, s-a întrerupt şi s-a urcat în primul avion de Viena, ca să salveze o poveste şi să traducă un teribil coşmar în literă scrisă.“ (p. 7).

Fără să cunosc povestea iniţială, drama absorbită epic, pot spune că prozatorul mai degrabă o creează decât o salvează; mai curând o reinventează decât o traduce. Un