Guvernul Roman a fost, după 1989, singurul nostru guvern care n-a fost hărţuit de ingerinţele «algoritmului» politic.
După alegerile din 20 mai 1990 am făcut parte din guvernul Petre Roman, cel dintâi guvern confirmat prin vot public după „evenimentele" din decembrie. Am rămas în funcţie vreme de doi ani, până în toamna lui 1991, când a trebuit să plecăm, ca urmare a mineriadei din septembrie. Nu cunoşteam pe niciunul dintre noii mei colegi, dar câţiva dintre ei mi-au rămas în memorie ca nişte oameni de ispravă. Nu le ştiam biografiile şi nu eram neapărat competent în domeniile lor de expertiză, dar aveam sentimentul că fiecare dintre ei ştia ce spune şi ce face. Evident, nu erau nişte debutanţi în meseriile lor, nu erau nou-născuţi, dar luau foarte în serios oficiul pe care îl căpătaseră. Atunci i-am văzut la lucru pe Petre Roman (ca prim-ministru), Theodor Stolojan, Anton Vătăşescu, Eugen Dijmărescu, Andrei Chirică, Constantin Fota, Doru Pană, Bogdan Marinescu, Cătălin Zamfir, Traian Băsescu (foarte disciplinat pe linie ierarhică şi, n-o să credeţi, oarecum timid), Andrei Ţugulea, Gheorghe Ştefan, Niculescu-Duvăz, Dan Mircea Popescu, Adrian Năstase, Doru Viorel Ursu, Victor Atanasie Stănculescu, Nicolae Spiroiu, Victor Babiuc, Valeriu Eugen Pop, Adrian Severin, Bogdan Baltazar. Îmi amintesc şi de un vechi liberal, Mihnea Marmeliuc, şi, fireşte, de cei care, ca să zic aşa, au murit în post, regretaţi sincer de toată lumea: Ion Aurel Stoica, Ioan Ţipu şi, ulterior, Mihai Zissu şi Nicolae Stoicescu.
Nu făceam parte din ceea ce aş numi „executivul restrâns", nu eram „în confidenţa" liderilor. Vremurile erau aprige şi cultura nu ocupa avanscena. Dar nu s-au făcut asupra mea presiuni de niciun fel. Am fost liber să fondez sau să re-fondez instituţii (Muzeul Ţăranului Român, Comisia Patrimoniului, Oficiul Naţional de Expoziţii, Editura Humanitas etc.)
