Un pseudonim livresc
În adolescenţă, această scriitoare e marcată în mod decisiv de revista ieşeană, pe care după propriile-i mărturisiri2 o urmăreşte număr de număr încă de la înfiinţare, din 1906. Stimulată de câteva poeme ale lui G. Topîrceanu, în 1912 trimite la Viaţa românească poezia Noapte, cu subtitlul Răspuns unui poet. Este încă elevă la un liceu din Iaşi şi se teme de eventuale mustrări din partea direcţiunii, care ar putea s-o acuze că, scriind literatură, se ocupă de lucruri neserioase; de aceea preferă să nu-şi dea numele şi iscăleşte cu trei steluţe... Timida autoare se numeşte Alexandrina Gavrilescu. Dar în redacţia revistei, G. Ibrăileanu şi M. Sadoveanu, căutând fiecare în trecut numele unei dragoste fugare, hotărăsc să o boteze Otilia Cazimir.
Pseudonimul i se pare prea livresc autoarei n-am nimic comun cu eroinele vechilor legende germane3, spune ea , însă îl acceptă şi îl păstrează din respect pentru naşii săi literari. Toate cărţile sale, începând cu Lumini şi umbre (1923), vor apărea sub acest nume, deşi în presă va mai semna şi cu alte pseudonime, mai cu seamă articolele feministe: Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol. După debutul produs sub semnul unei simbolice întâlniri cu G. Topîrceanu (cu care va avea o relaţie cvasi-conjugală), scriitoarea devine o prezenţă aproape nelipsită din sumarul revistei de pe la mijlocul anilor 20 începând să publice relativ constant şi proză. Poeta, recunoscută şi premiată chiar din tinereţe, o va pune însă în umbră pe prozatoare. Deşi scriitoarea îi va declara în anii 60 lui George Sanda că se simte foarte ataşată de proza sa, întrucât Am pus în ea poate mai mult decât în poezie...4
Ca şi Lucia Mantu, Otilia Cazimir excelează în proza scurtă, construindu-şi schiţele cu rigoarea şi în acelaşi timp cu subtilitatea estetului. Autoarea are vocaţia miniaturalului, a amănuntului