Într-unul dintre eseurile sale, Jorge Luis Borges imagina, în tradiţia propriului său gust pentru paradox, o apărare a povestirii poliţiste. În centrul acestei încercări ce ar fi putut părea lipsită de relevanţă în ochii unui cititor dominat de sensibilitatea literară canonică, Borges situa o capacitate a textului evocat de a regăsi desenul ordinii, acolo scriitura contemporană prefera geometria haosului. Deloc întâmplător, în lista de favoriţi ai lui Borges însuşi, Poe şi Chesterton deţin o poziţie privilegiată, după cum vocaţia sa de autor de ficţiuni include construcţia de obiecte pe care o critică literară tradiţionalistă le-ar fi definit ca fiind „poliţiste“.

Elogiul lui Borges este un punct de plecare în investigarea unei fascinaţii ce ţine de conformaţia intelectuală a modernilor înşişi.

În numele atracţiei enigmei sau al raţionamentului infailibil, cititorul de secol XIX şi XX rămâne fidel unei lumi dominate de imaginea emblematică a crimei domesticite. Triumful lui Dupin este asimilabil efectului pe care o rază de lumină îl produce în economia unui teritoriu al tenebrelor. La distanţă de câteva decenii, un Dupin francez (ironia este de reţinut aici) revela, odată cu Gaston Leroux, misterul camerei galbene. Ca şi în cazul lui Poe, pentru Gaston Leroux provocarea era localizabilă în spaţiul decriptării iraţionalului aparent. Deducţia inventa, pe măsură ce textul era scris, o nouă ordine a lumii.

Enigma şi umbra

În acest itinerar de sensibilitate şi organizare narativă, Baker Street rămâne un punct de articulare mitic. Mai mult decât în cazul oricărui autor modern, Conan Doyle propune, poate în contra propriei sale intenţii originare, un personaj-mit ce eclipsează profilul scriitorului din carne şi oase. Extrapolând o ipoteză borgesiană, am putea imagina un Watson ca autor al lui Conan Doyle însuşi: în acest ţinut al ceţii în care navig